Între două lumi: Povestea mea și a mamei mele

— Mirela, nu te mai ascunde după ușă! Vino aici, trebuie să vorbim!

Vocea mamei răsuna ca un ecou în apartamentul nostru mic din cartierul Drumul Taberei. Mă sprijineam de perete, cu inima bătându-mi nebunește. Știam ce urmează. De câteva zile, mama simțea că ceva nu e în regulă cu mine. Nu mai eram fata ascultătoare care învăța pe rupte la Medicină, care venea acasă la timp și nu ridica niciodată tonul. În ultima vreme, mă simțeam prinsă între două lumi: cea pe care o voia ea pentru mine și cea pe care începeam să mi-o doresc eu.

Am intrat în sufragerie cu pași mici, evitând să-i întâlnesc privirea. Mama stătea pe canapea, cu mâinile strânse în poală, iar lângă ea, tata citea ziarul, prefăcându-se că nu aude nimic. „Mirela, ce se întâmplă cu tine? Notele tale au scăzut, nu mai vii acasă la timp… Și am auzit că ai fost văzută cu băiatul ăla… Vlad.”

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Vlad era colegul meu de la facultate, dar nu era genul de băiat pe care mama l-ar fi acceptat vreodată. Era rebel, purta păr lung și asculta rock. Familia lui nu era „de familie bună”, cum îi plăcea mamei să spună. Dar cu el mă simțeam liberă, pentru prima dată în viață.

— Mamă, Vlad e doar un prieten…

— Nu mă minți! Am vorbit cu doamna Ionescu de la trei. Te-a văzut ieșind din blocul lui la ora 11 noaptea! Ce cauți tu acolo? Ai uitat cine ești?

Tata a ridicat ochii din ziar pentru o clipă, dar apoi a oftat și s-a întors la paginile lui. M-am simțit singură împotriva lumii. Am vrut să-i spun mamei că nu mai pot, că nu vreau să trăiesc după regulile ei, că nu vreau să devin medic doar pentru că ea nu a reușit. Dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât.

— Mirela, tu nu vezi că-ți distrugi viitorul? Ai uitat cât am muncit noi pentru tine? Tata tău s-a spetit la serviciu ca să ai tu tot ce-ți trebuie! Eu am renunțat la visele mele ca să te cresc! Și tu… tu vrei să arunci totul pe geam pentru un băiat?

Lacrimile mi-au umplut ochii. Nu era doar despre Vlad. Era despre mine. Despre faptul că nu mai știam cine sunt și ce vreau. Facultatea mă sufoca, presiunea de a fi mereu prima mă făcea să nu mai pot dormi nopțile. Prietenele mele se distanțaseră de mine pentru că eram mereu ocupată sau prea obosită ca să ies cu ele. Singurul loc unde mă simțeam eu însămi era lângă Vlad, în garsoniera lui mică, unde ascultam muzică și vorbeam ore întregi despre orice altceva decât medicină sau familie.

În acea seară am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe jos până în parc, unde Vlad mă aștepta pe o bancă. M-a luat în brațe fără să spună nimic. Am plâns pe umărul lui până târziu în noapte.

— Mirela, nu poți fugi la nesfârșit de ei. Trebuie să le spui ce simți.

— Nu pot… Dacă le spun că nu vreau să fiu medic, că poate nici nu vreau să rămân în țară… O să-i omor cu zilele.

— Dar pe tine cine te salvează?

Întrebarea lui m-a urmărit zile întregi. Am început să lipsesc tot mai mult de acasă, iar mama devenea tot mai nervoasă. Într-o zi, când m-am întors târziu, am găsit-o plângând în bucătărie.

— Mirela, te rog… Nu vreau să te pierd. Spune-mi ce se întâmplă cu tine…

Am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc viața pe care o vrei tu pentru mine! Nu vreau să fiu medic! Nu vreau să mă mărit cu cineva ales de tine! Vreau să fiu liberă!

Mama s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă în hohote. Tata a venit din sufragerie și m-a privit lung.

— Mirela, noi vrem doar ce e mai bine pentru tine…

— Dar dacă eu nu vreau asta? Dacă eu vreau altceva?

A urmat o perioadă grea. Mama nu mi-a vorbit zile întregi. Tata încerca să facă pace între noi, dar nu reușea decât să adâncească prăpastia. La facultate am picat primul examen din viața mea. Vlad încerca să mă susțină, dar și el era copleșit de propriile probleme acasă.

Într-o noapte, am primit un mesaj de la mama: „Te iubesc orice ai alege.” Am plâns ore întregi citind acele cuvinte simple.

A doua zi am mers acasă și am stat de vorbă cu ea ca niciodată până atunci. I-am povestit tot: despre presiunea pe care o simt, despre frica de eșec, despre dorința de a încerca altceva — poate psihologie sau chiar să plec din țară pentru o vreme.

Mama m-a ascultat fără să mă întrerupă. La final mi-a spus:

— Știi… și eu am vrut altceva când eram tânără. Dar n-am avut curajul tău.

Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Încă ne certăm uneori, încă simt presiunea așteptărilor lor. Dar acum știu că pot vorbi cu ei. Și știu că viața mea e a mea.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim viețile altora fără să ne dăm seama? Câți avem curajul să ne alegem propriul drum? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?