Între două lumi: Povestea mea dintr-un sat uitat de lume

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat eu, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce mama, cu mâinile crăpate de muncă, încerca să mă liniștească. Era o seară rece de noiembrie, iar în sobă trosneau lemnele, dar în sufletul meu era mai frig ca niciodată. Tata, așezat la masă, privea în gol, cu ochii roșii de la băutură și de la supărare. În colțul camerei, fratele meu mai mic, Radu, își făcea temele la lumina slabă a unei lămpi vechi, încercând să ignore cearta care se repeta aproape în fiecare seară.

Am crescut în satul Văleni, un loc unde timpul părea că s-a oprit. Casele vechi, ulițele pline de noroi și oamenii cu fețe brăzdate de griji făceau parte din peisajul cotidian. Mama lucra la CAP, iar tata, de când și-a pierdut locul de muncă la combinat, își găsea alinarea doar în sticla de rachiu. Eu, Ana, aveam 18 ani și visam să plec la oraș, să scap de sărăcie și de certurile care mă sfâșiau pe dinăuntru.

— Ana, te rog, nu mai ridica tonul! Știi bine că nu avem de ales, mi-a spus mama, cu vocea stinsă. Dar eu nu mai puteam. Mă simțeam prinsă ca într-o capcană, între datoria față de familie și dorința de a-mi trăi viața. În fiecare zi, după școală, mergeam să-l ajut pe tata la câmp sau pe mama la gospodărie. Nu aveam timp să fiu adolescentă, nu aveam timp să visez.

Într-o zi, la școală, profesoara de română, doamna Popescu, m-a chemat după ore.

— Ana, ai talent. Ai putea să faci ceva cu viața ta. Să dai la facultate, la Iași. Nu te gândi că nu ai bani. Există burse, există soluții. Nu te lăsa învinsă de sărăcie.

Cuvintele ei mi-au dat speranță. Seara, i-am spus mamei despre visul meu. Tata a izbucnit în râs amar.

— Facultate? Cu ce bani, fată? N-ai văzut că abia avem ce pune pe masă? Să nu-ți bagi prostii în cap!

Mama a tăcut, dar am văzut în ochii ei o licărire de mândrie și teamă. Știa că, dacă plec, va rămâne singură cu tata și cu Radu. Dar știa și că, dacă rămân, mă voi stinge încet, ca o lumânare uitată în vânt.

Au urmat luni de zile de certuri, de lacrimi, de speranțe și dezamăgiri. Am început să strâng bani din meditații, să vând brânză și ouă la piață, orice ca să pun deoparte pentru taxa de înscriere. Într-o seară, când tata a venit beat acasă și a spart farfuria cu ciorbă, am simțit că nu mai pot. Am ieșit în curte, sub cerul plin de stele, și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

— Ana, nu pleca, te rog! a venit Radu la mine, cu ochii mari și speriați. Dacă pleci, cine mă mai apără de tata când e nervos?

L-am strâns în brațe și am simțit o durere sfâșietoare. Între dorința de a-mi salva viața și datoria de a-mi proteja fratele, nu știam ce să aleg. În sat, lumea vorbea. „Ana vrea să plece la oraș, să se facă domnișoară!”. Mă simțeam judecată, neînțeleasă, dar și mai hotărâtă.

Într-o zi, am primit vestea că am fost acceptată la facultate, cu bursă. Am alergat acasă, cu inima cât un purice.

— Mamă, am reușit! Am bursă! Pot să plec!

Mama a început să plângă. Tata a tăcut, s-a ridicat și a ieșit din casă. Radu m-a îmbrățișat, dar am simțit că bucuria mea era umbrită de tristețea lor. În noaptea dinaintea plecării, mama a venit la mine în cameră.

— Să nu uiți de unde ai plecat, Ana. Să nu ne uiți pe noi. Și să nu lași pe nimeni să-ți spună că nu poți.

Am plecat la Iași cu un geamantan vechi și cu sufletul sfâșiat. La cămin, am cunoscut-o pe Irina, o fată din Botoșani, care mi-a devenit cea mai bună prietenă. Împărțeam totul: mâncarea, grijile, visele. Dar dorul de casă mă măcina. În fiecare seară, vorbeam cu Radu la telefon. Îmi povestea cum tata bea tot mai mult, cum mama se îmbolnăvise de la muncă și cum el se simțea singur.

Într-o zi, am primit un telefon de la vecina noastră, tanti Maria.

— Ana, vino acasă. Mama ta e la spital. Nu mai are mult.

Am fugit la gară, cu inima frântă. Când am ajuns la spital, mama era palidă, dar mi-a zâmbit.

— Să nu te întorci, Ana. Să nu-ți lași viața pentru noi. Eu am trăit destul. Tu trebuie să trăiești pentru tine.

A murit în acea noapte, ținându-mă de mână. Tata s-a prăbușit, iar Radu a rămas și mai singur. M-am întors la facultate, dar nu mai eram aceeași. Mă simțeam vinovată, ruptă între două lumi. La înmormântare, satul a șușotit: „A plecat și a lăsat-o pe maică-sa să moară singură”. Dar eu știam că mama ar fi vrut să fiu liberă.

Anii au trecut. Am terminat facultatea, am găsit un loc de muncă la Iași și l-am adus pe Radu la mine, să-l scap de tata. Tata a rămas singur, cu amintirile și cu sticla lui. Uneori, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am fost egoistă, dacă nu mi-am abandonat familia pentru un vis care nu m-a făcut niciodată cu adevărat fericită.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu această vină, cu această ruptură între ce ne dorim și ce ni se cere? Oare chiar putem să ne urmăm visele fără să-i rănim pe cei pe care îi iubim? Voi ce ați fi făcut în locul meu?