Între două lumi: Povestea mea despre mama și azilul de bătrâni

— Nu mă lăsa aici, Ilinca! Te rog, nu mă lăsa… vocea mamei mele răsuna în capul meu ca un ecou sfâșietor, chiar și acum, la două zile după ce am ieșit pe poarta azilului de bătrâni „Sfânta Maria”. Mâinile ei tremurau, iar ochii aceia albaștri, cândva plini de viață, mă priveau cu disperare. Nu știu dacă am să pot uita vreodată privirea aceea.

Am crescut într-un apartament mic din cartierul Dristor, cu mama și sora mea mai mică, Simona. Tata a plecat când aveam zece ani, iar mama a rămas stâlpul nostru, muncind ca infirmieră la spitalul Colentina. A tras din greu pentru noi, ne-a crescut singură, ne-a pus mereu pe primul loc. Acum, la 78 de ani, boala Parkinson îi furase încet mișcările, iar demența îi umbrea mintea. În ultimul an, nu mai putea să se descurce singură nici măcar cu lucrurile simple: să mănânce, să se spele, să-și amintească unde e.

— Ilinca, nu pot să cred că ai făcut asta! a țipat Simona la mine când i-am spus decizia. — Cum să o duci acolo? Tu nu vezi cum arată locurile astea? O să moară de dor!

— Simona, nu mai pot! Nu mai pot singură! Am serviciu, am copiii… Nu mai dorm de luni întregi! Am încercat tot ce am putut. Nu e vorba doar de mine, e vorba și de ea. Are nevoie de îngrijire specializată!

Simona m-a privit cu ură. — Tu ai ales calea ușoară. Eu n-aș fi făcut asta niciodată!

Adevărul era că nu exista o cale ușoară. Soțul meu, Mihai, era tot mai distant. Copiii mei adolescenți, Vlad și Ana, se plângeau că nu mai am timp pentru ei. La serviciu eram mereu pe muchie de cuțit, șefa mă amenința cu restructurarea dacă mai lipseam. În fiecare seară mă întorceam acasă epuizată și plângeam în baie ca să nu mă audă nimeni.

În ziua mutării la azil, mama a tăcut tot drumul. Când am ajuns în camera ei — două paturi metalice, o noptieră veche și o fereastră spre curtea interioară — a început să plângă încet. Am încercat să-i explic:

— Mamă, aici ai asistență medicală tot timpul. O să fie oameni cu care să vorbești… Eu vin în fiecare zi!

— Nu vreau oameni străini. Vreau acasă la mine… Vreau la voi…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Dar nu puteam da timpul înapoi.

Primele zile au fost un coșmar. Mama refuza să mănânce, nu vorbea cu nimeni. Când veneam în vizită, mă întreba mereu când o iau acasă. Odată am găsit-o stând pe marginea patului, privind pe geam:

— Ilinca, știi tu cât doare să fii lăsat singur? Să nu mai fii bun la nimic?

Am înghițit în sec și i-am strâns mâna. — Nu ești singură, mamă. Sunt aici.

Dar știam că nu era destul.

Simona a refuzat să mai vorbească cu mine. M-a acuzat că am abandonat-o pe mama pentru confortul meu. Tata a sunat după ani de tăcere doar ca să-mi spună că sunt o fiică nerecunoscătoare.

Într-o seară, Mihai mi-a spus:

— Ilinca, trebuie să te gândești și la noi. De când cu mama ta… parcă nu mai existăm pentru tine.

— Și ce vrei să fac? S-o iau acasă și să mă uit cum se stinge? Să-mi pierd mințile?

— Nu știu… Dar nici așa nu merge.

Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea tuturor acestor așteptări imposibile.

Într-o duminică dimineață am găsit-o pe mama puțin mai bine dispusă. O asistentă tânără, Roxana, îi adusese flori din curte.

— E drăguță fata asta… Mi-a povestit despre băiețelul ei. Știi că are doar trei ani?

Am zâmbit printre lacrimi. Poate că nu era totul pierdut.

Dar vinovăția nu mă lăsa în pace. În fiecare noapte visam că mama mă strigă și eu nu pot ajunge la ea. La serviciu eram absentă, acasă eram irascibilă. Copiii mei au început să se închidă în camerele lor.

Într-o zi am primit un telefon de la azil: „Doamna Maria a căzut din pat.” Am fugit într-un suflet. Am găsit-o cu o vânătaie pe frunte și ochii goi.

— Ilinca… tu ești? De ce ai venit?

— Pentru că te iubesc, mamă…

A zâmbit slab și mi-a șoptit: — Atunci ia-mă acasă…

Am ieșit pe hol și am izbucnit în plâns. Roxana m-a tras deoparte:

— Știu că vă e greu. Dar aici are grijă medicală non-stop. Acasă ar fi mult mai greu pentru toți…

— Dar dacă moare aici? Singură?

— Nu e singură. Suntem aici pentru ea. Și dumneavoastră sunteți aici pentru ea.

În acea seară am stat mult timp lângă patul mamei. I-am povestit despre copii, despre Simona care încă nu voia să vină s-o vadă. I-am citit din cartea ei preferată de poezii.

Când am plecat, m-a prins de mână:

— Să nu uiți că te iubesc orice ar fi.

Acum stau pe canapea și scriu aceste rânduri cu inima frântă. Mă întreb dacă am făcut ceea ce trebuia sau dacă am trădat-o pe femeia care mi-a dat viață.

Oare există vreodată o alegere corectă când vine vorba de părinții noștri? Cum putem împărți dragostea între generații fără să ne pierdem pe noi înșine?