Între două lumi: Povestea mea despre iubire, gelozie și speranță

— Nu vreau să merg la tine! Nu-mi place aici! vocea Ioanei răsună ca un ecou dureros în holul proaspăt renovat, unde încă mirosea a vopsea și a speranțe noi. Avea doar opt ani, dar privirea ei era tăioasă, moștenită parcă de la mama ei, Andreea. Vlad încerca să-i vorbească blând, dar eu simțeam cum fiecare cuvânt al fetei îmi sfâșie inima.

M-am retras în bucătărie, încercând să-mi ascund lacrimile. Burta mea deja rotunjită mă făcea să mă mișc mai greu, iar gemenii păreau să simtă fiecare emoție. „Nu trebuie să plângi, Irina”, mi-am spus în gând. „Trebuie să fii tare pentru ei.” Dar cum să fii tare când simți că nu ești niciodată destul?

Totul părea perfect la început. Eu și Vlad ne-am cunoscut la serviciu, amândoi trecuți prin dezamăgiri, dar gata să iubim din nou. Ne-am mutat împreună după un an, iar vestea sarcinii cu gemeni ne-a adus o bucurie pe care nu credeam că o voi trăi vreodată. Am cumpărat casa asta mică dintr-un cartier liniștit din Ploiești, am renovat-o cu mâinile noastre, visând la serile liniștite în familie.

Dar Andreea, fosta soție a lui Vlad, nu a acceptat niciodată că el poate fi fericit fără ea. La început au fost doar mesaje pasiv-agresive: „Sper că Irina știe să gătească pentru Ioana”, „Nu uita că Ioana are nevoie de stabilitate”. Apoi au venit telefoanele la ore târzii: „Ioana plânge după tine”, „Nu cred că e sănătos să stea cu Irina cât e însărcinată”.

Într-o seară, când Vlad era la duș, am primit un mesaj de la Andreea pe telefonul lui: „Sper că nu uiți cine e adevărata familie a Ioanei. Nu o lăsa pe Irina să se bage între voi.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să-i spun lui Vlad, dar mi-era teamă să nu par geloasă sau nesigură.

— Irina, ce s-a întâmplat? m-a întrebat el când m-a văzut palidă.
— Nimic… doar oboseala.

Dar oboseala nu era doar fizică. Era oboseala de a lupta cu o umbră care nu voia să plece. Andreea îi spunea Ioanei lucruri urâte despre mine: că nu o iubesc, că o să-i iau locul, că tata nu o mai vrea. Fetița venea tot mai reticentă la noi, iar eu mă simțeam tot mai străină în propria casă.

Într-o duminică dimineață, când pregăteam clătite pentru toți trei, Ioana a răsturnat farfuria pe jos și a țipat:
— Mama zice că tu nu ești mama mea și nu trebuie să te ascult!

M-am blocat. Vlad a încercat să intervină:
— Ioana, Irina te iubește și vrea doar să-ți fie bine.
— Nu mă interesează! Vreau la mama!

Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Vecina de la trei, doamna Lidia, m-a văzut și mi-a adus un ceai.
— Dragă, știu cum e… Și eu am crescut copiii altcuiva. Nu e ușor. Dar trebuie să ai răbdare. Copiii simt totul.

Am încercat să urmez sfatul ei. Am vorbit cu Vlad despre terapie de familie, dar Andreea a refuzat categoric:
— Nu-mi duc copilul la psiholog! Voi sunteți problema!

Sarcina avansa greu. Medicul mi-a spus că stresul nu face bine gemenilor. Într-o noapte am avut contracții false și am ajuns la spital. Vlad era speriat:
— Te rog, Irina, nu te mai consuma pentru Andreea! Eu te iubesc pe tine!

Dar cum să nu mă consum când Ioana mă privea ca pe un intrus? Când Andreea îi spunea lui Vlad că sunt o „uzurpatoare”? Când fiecare weekend era o luptă pentru atenția unui copil care nu avea nicio vină?

Într-o zi, după ce Ioana a plecat acasă la mama ei, am găsit un desen ascuns sub pernă: era ea între mine și Vlad, cu lacrimi pe față. M-am prăbușit pe pat și am plâns ca niciodată. Mi-am dat seama că nu doar eu sufăr — ci și ea.

Am decis să-i scriu Andreei o scrisoare sinceră:
„Andreea,
Nu vreau să-ți iau locul în viața Ioanei. Vreau doar ca ea să fie fericită și liniștită când e la noi. Știu că e greu să accepți schimbarea, dar poate putem găsi o cale să fim civilizate pentru binele ei.”

Răspunsul ei a venit scurt:
„Nu-mi pasă ce vrei tu. Ține-te departe de copilul meu.”

Vlad m-a îmbrățișat:
— Nu renunța, Irina. O să treacă și asta.

Dar uneori mă întreb dacă va trece vreodată cu adevărat. Dacă voi reuși vreodată să fiu acceptată sau dacă voi rămâne mereu „cealaltă femeie” în ochii Ioanei și ai Andreei.

Acum stau pe canapea, cu mâinile pe burtica mea mare, ascultând liniștea casei noastre noi. Mă întreb: oare cât de mult trebuie să lupți pentru fericirea ta? Oare dragostea poate vindeca rănile trecutului sau unele umbre rămân mereu între noi?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să construiți o familie acolo unde trecutul nu vrea să plece?