Între două lumi: Povestea Mariei din Cernavodă

— Nu pot să cred, mamă! Nu pot să cred că l-au luat pe Radu! — vocea mea răsuna spartă în bucătăria mică, aburită de la ceaiul uitat pe aragaz. Mama stătea pe scaun, cu mâinile strânse în poală, ochii roșii de plâns. Tata nu scotea niciun cuvânt, doar privea fix la peretele scorojit, ca și cum ar fi găsit acolo răspunsuri pe care noi nu le aveam.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Era o noapte geroasă de ianuarie, iar eu mă întorceam târziu de la spital, unde lucram ca asistentă. Când am intrat pe ușă, am găsit casa plină de polițiști. Radu, fratele meu mai mic, era cu mâinile la spate, încătușat. Mama țipa la ei să-l lase în pace, iar tata încerca să-i convingă că e o greșeală. „Nu a făcut nimic! E doar un copil!” Dar nu i-a ascultat nimeni.

Acuzația era gravă: furt calificat dintr-un depozit din port. Radu lucra acolo de câteva luni, încercând să ne ajute cu banii. Știam că nu ar fi făcut niciodată așa ceva. Dar cine să ne creadă? În orașul nostru mic, lumea vorbește repede și judecă și mai repede.

În zilele care au urmat, am alergat între poliție, avocați și spital. M-am certat cu șeful pentru că lipseam prea mult, dar nu-mi păsa. Singurul lucru care conta era să-l scot pe Radu de acolo. Mama nu mai mânca, tata nu mai vorbea. Eu eram singura care trebuia să țină familia pe linia de plutire.

— Maria, nu mai are rost… Nu avem bani pentru avocat bun — mi-a spus tata într-o seară, cu voce stinsă.

— Nu pot să-l las acolo! Nu pot! — am izbucnit, simțind cum mă sufocă neputința.

Am început să vând tot ce aveam mai de preț: verigheta bunicii, televizorul vechi din sufragerie, chiar și bicicleta lui Radu. Prietena mea cea mai bună, Ioana, mi-a dat bani împrumut fără să clipească.

— Pentru Radu fac orice — mi-a spus ea și m-a strâns în brațe.

Într-o zi, la spital, am asistat la o discuție între două colege:

— Ai auzit? Fratele Mariei e la pușcărie… Cine știe ce a făcut?

Am simțit cum mă ia cu amețeală. Oare chiar toți cred că suntem o familie de hoți? Am ieșit afară și am plâns în curtea spitalului până nu am mai avut lacrimi.

În timpul ăsta, Radu îmi scria scrisori scurte din arest:

„Nu plânge pentru mine, Maria. Știu că n-am făcut nimic rău. Ține-te tare pentru mama și tata.”

Dar cum să mă țin tare când lumea întreagă părea să se prăbușească peste noi?

Procesul a fost un coșmar. Procurorul părea hotărât să-l condamne cu orice preț. Martorii mințeau fără rușine. Avocatul nostru se lupta cât putea, dar simțeam că suntem singuri împotriva tuturor.

Într-o seară, după o zi grea la tribunal, m-am întâlnit cu Ioana la cafeneaua din colț.

— Maria, trebuie să faci ceva! Nu poți să lași lucrurile așa!

— Ce să fac? Am încercat totul…

— Nu ai încercat totul! Du-te la presă! Scrie-le! Spune-le povestea voastră!

Mi s-a părut o nebunie la început. Dar nu aveam nimic de pierdut. Am scris zeci de emailuri la ziare locale și naționale. Doar unul mi-a răspuns: un jurnalist tânăr pe nume Vlad.

A venit la noi acasă, a vorbit cu toți vecinii, a mers la depozit și a investigat singur cazul. A descoperit că adevăratul vinovat era fiul patronului, dar toată lumea tăcea de frică.

Când articolul lui Vlad a apărut pe prima pagină a ziarului local, telefoanele au început să sune. Oamenii au început să vorbească altfel despre Radu. La următorul termen de judecată, avocatul nostru a cerut reanalizarea probelor.

După luni întregi de coșmar, Radu a fost eliberat. Când l-am văzut ieșind din tribunal, slab și obosit, dar zâmbind larg spre noi, am simțit că inima mi se rupe de fericire.

Mama l-a strâns la piept și a plâns în hohote. Tata i-a pus mâna pe umăr fără să spună nimic — gestul lui tăcut de iubire.

Dar nimic nu mai era ca înainte. Oamenii încă ne priveau ciudat pe stradă. Unii ne evitau privirea, alții șopteau pe la colțuri. Familia noastră era liberă, dar rana rămânea adâncă.

Într-o seară târzie, stând cu Radu pe banca din fața blocului, l-am întrebat:

— Crezi că o să uităm vreodată tot ce s-a întâmplat?

A zâmbit trist:

— Poate n-o să uităm niciodată… Dar important e că am rămas împreună.

Acum mă întreb mereu: câte familii ca a noastră trec prin astfel de nedreptăți? Cât curaj trebuie să ai ca să nu te lași doborât? Oare chiar putem schimba ceva dacă nu renunțăm niciodată?