Între Două Lumi: Povestea Anei și a Fetiței Sale
— Nu vreau să o văd pe mama ta în casa mea, Ana! a tunat vocea soacrei mele, doamna Lidia, în timp ce eu stăteam cu fetița la piept, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era a treia zi după ce am venit de la maternitate și deja simțeam că nu mai pot respira sub presiunea celor două femei care îmi definesc viața.
Mama mea, Mariana, stătea în hol cu geanta în mână, cu ochii umezi și obrajii roșii de la frig. „Ana, eu vreau doar să te ajut. Să fiu lângă tine, să-ți arăt cum să o ții la sân, cum să o legeni. Știi că nu mă bag peste voi…”
Dar Lidia nu voia să audă. „Nu e nevoie! Eu am crescut doi băieți singură, știu foarte bine ce trebuie făcut. Și-apoi, apartamentul nostru nu e hotel!”
Soțul meu, Vlad, încerca să medieze: „Mamă, te rog… Mariana vrea doar să stea câteva zile. Ana are nevoie de sprijin.”
Dar Lidia s-a întors spre el cu o privire tăioasă: „Sprijin? Eu ce sunt aici? O străină?”
Am simțit cum mă sufoc între două lumi. Pe de-o parte, mama mea, care a renunțat la tot ca să vină din Bacău la București să mă ajute. Pe de altă parte, Lidia, care locuiește cu noi de când s-a pensionat și care nu suportă ideea ca altcineva să-i ia locul de „stăpână a casei”.
În acea noapte, am adormit cu fetița la piept și cu lacrimi pe obraz. M-am întrebat: oare ce fel de mamă sunt dacă nu pot să-mi apăr propria mamă? Dar dacă o supăr pe Lidia, Vlad va fi prins la mijloc și totul se va destrăma.
A doua zi dimineață, Mariana a venit la mine în cameră. „Ana, dacă vrei să plec, plec. Dar să știi că nu te las singură. Tu ai nevoie de mine acum.”
Am izbucnit în plâns. „Mamă, nu știu ce să fac! Lidia nu vrea să te vadă aici. Mă simt ca o musafiră în propria casă.”
Mariana m-a luat în brațe. „Nu te teme. O să găsim o soluție.”
Dar soluția părea imposibilă. Lidia refuza orice discuție. În fiecare seară, când Vlad venea acasă de la serviciu, tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Fetița plângea mult — poate simțea și ea neliniștea din casă.
Într-o seară, Vlad a venit la mine cu ochii roșii de oboseală. „Ana, trebuie să vorbim. Mama nu mai poate suporta situația asta. Zice că dacă Mariana mai stă o zi aici, ea pleacă la sora ei din Ploiești.”
M-am uitat la el neputincioasă. „Și eu ce fac? Cum aleg între mama mea și mama ta?”
El a oftat adânc. „Nu știu…”
Am decis să vorbesc deschis cu Lidia. Am intrat în bucătărie unde ea făcea supă pentru fetiță.
„Lidia, vă rog… Nu vreau să vă supăr, dar am nevoie de mama mea acum. E prima dată când trec prin asta și mi-e frică.”
Ea s-a întors spre mine cu ochii umezi: „Și eu am fost singură când l-am născut pe Vlad. N-am avut pe nimeni. Dar m-am descurcat.”
„Știu… Dar eu nu sunt ca dumneavoastră. Eu am nevoie de sprijinul mamei mele.”
Lidia a lăsat lingura jos și a ieșit din bucătărie fără un cuvânt.
În acea noapte, Mariana a dormit pe canapea în sufragerie, iar Lidia s-a încuiat în camera ei.
A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „Ana, am plecat la sora mea. Să mă anunți când rămâneți singuri.”
Am simțit un gol imens în stomac. Vlad era abătut, dar nu a spus nimic.
Au urmat zile grele. Mariana m-a ajutat enorm — mi-a arătat cum să alăptez corect, cum să liniștesc fetița noaptea. Dar simțeam mereu lipsa Lidiei și vinovăția mă rodea.
După două săptămâni, Vlad a primit un telefon: Lidia era bolnavă la Ploiești și refuza să vorbească cu mine.
M-am dus la ea cu inima strânsă. Am găsit-o palidă pe canapea.
„Lidia… îmi pare rău pentru tot.”
Ea m-a privit lung: „Nu e vina ta… E vina mea că nu pot împărți dragostea fiului meu.”
Am plâns amândouă atunci.
Când m-am întors acasă, Mariana mi-a spus: „Ana, uneori trebuie să alegem între ceea ce ne dorim și ceea ce e bine pentru ceilalți.”
Acum fetița mea are trei luni și încă încerc să împac cele două lumi care mă definesc.
Oare câte mame din România trăiesc aceeași poveste? Cum putem găsi echilibrul între generații fără să ne pierdem pe noi înșine?