Între două lumi: Povestea Anei, mama vitregă fără voie

— Nu vreau să-l văd aici, Vlad! Nu sunt pregătită! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea cheile în palmă. Era deja a treia oară luna asta când discuția noastră ajungea în același punct: fiul lui, Radu, urma să stea la noi câteva zile. M-am simțit ca o străină în propria casă, deși era și casa mea.

Mă numesc Ana și am 28 de ani. Vlad are 31. Ne-am cunoscut la birou, într-o perioadă în care credeam că viața mea începe să capete sens. El era deja divorțat, iar povestea lui cu fosta soție, Irina, părea încheiată. Sau cel puțin așa mi-a spus. Nu mi-am imaginat niciodată că trecutul lui va deveni prezentul meu.

La început, totul părea simplu. Vlad era atent, cald, mă făcea să râd și mă simțeam în siguranță lângă el. Îmi povestea despre Radu cu ochii umeziți de dor, dar nu insista niciodată să-l cunosc. Am apreciat asta. Când am decis să ne mutăm împreună, am crezut că suntem pregătiți pentru orice. Dar nu eram.

Prima dată când Radu a venit la noi, am simțit un nod în stomac. Era un băiețel tăcut, cu ochi mari și triști, care se uita la mine ca la o intrusă. Am încercat să-l fac să se simtă binevenit: i-am pregătit clătite, i-am arătat camera pe care Vlad o amenajase special pentru el. Dar Radu nu a spus nimic. Seara, când Vlad l-a dus la culcare, am auzit ușa trântindu-se și apoi plânsul lui stins. M-am simțit vinovată fără să fi făcut nimic.

— Ana, trebuie să înțelegi că e greu pentru el — mi-a spus Vlad mai târziu, încercând să mă liniștească.
— Și pentru mine e greu! — i-am răspuns, cu lacrimi în ochi. — Nu vreau să fiu mama lui! Nu pot…

A doua zi dimineață, Irina a venit să-l ia pe Radu. Nici nu m-a privit. Am simțit că nu sunt dorită nici de copil, nici de fosta lui soție. În acea zi am început să mă întreb dacă locul meu e cu adevărat aici.

Lunile au trecut și vizitele lui Radu au devenit tot mai dese. Vlad insista că trebuie să fim o familie, dar eu simțeam că mă sufoc. Prietenele mele nu mă înțelegeau: „E copilul lui, ce vrei să facă? Să-l abandoneze?” Dar eu nu voiam asta. Doar că nu eram pregătită să împart totul cu un copil care nu era al meu.

Într-o seară, după ce Radu a spart din greșeală o vază la care țineam enorm (era de la bunica mea), am izbucnit:
— De ce trebuie să stea aici? De ce nu poate Vlad să-l vadă la Irina acasă?
Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.
— Pentru că e și casa lui! Pentru că e fiul meu!
— Dar eu? Eu ce sunt?

Am început să ne certăm din ce în ce mai des. Vlad era prins între mine și Radu, iar eu mă simțeam tot mai vinovată pentru că nu puteam să-l accept pe copil. Într-o zi, Irina m-a sunat:
— Ana, știu că nu e ușor pentru tine. Dar Radu are nevoie de tatăl lui. Nu-l pedepsi pentru greșelile noastre.
Am rămas fără cuvinte. Nu voiam să fiu „cea rea”, dar nici nu puteam să-mi ignor propriile sentimente.

Mama mea a aflat despre situație și mi-a spus:
— Ana, dacă îl iubești pe Vlad, trebuie să-l accepți cu tot cu copilul lui. Altfel vei suferi toată viața.
Dar dacă nu pot? Dacă nu voi fi niciodată pregătită?

Într-o duminică ploioasă, Vlad m-a întrebat direct:
— Ana, vrei să ne căsătorim sau nu? Pentru mine familia înseamnă și Radu.
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Îl iubeam pe Vlad, dar nu puteam accepta ideea ca Radu să locuiască permanent cu noi.

Am petrecut noaptea aceea plângând pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă dacă dragostea chiar poate învinge orice obstacol. A doua zi i-am spus lui Vlad:
— Nu te pot obliga să alegi între mine și Radu. Dar nici eu nu pot trăi cu sentimentul că nu sunt pe primul loc în viața ta.

Vlad a plecat la serviciu fără să spună nimic. Seara mi-a trimis un mesaj: „Te iubesc, dar nu pot renunța la fiul meu.”

Acum stau singură în apartamentul nostru și mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că n-am fost destul de puternică sau poate că pur și simplu nu eram pregătită pentru o familie recompusă.

Oare câți dintre noi suntem capabili să iubim necondiționat? Sau e firesc să avem limitele noastre? Voi ce ați fi făcut în locul meu?