Între două lumi: Povara loialității față de familie

— Iar ai uitat să cumperi pâine, Irina? Vocea mamei răsună ascuțit prin bucătăria mică, în timp ce ploaia lovește geamul cu furie. Mâinile îmi tremură pe buretele ud, iar apa caldă nu reușește să-mi dezghețe degetele înghețate de oboseală. Habar n-am cum am ajuns aici, la 36 de ani, să mă simt din nou ca o adolescentă certată pentru orice greșeală măruntă.

— N-am uitat, mamă, doar că n-am mai apucat. Am stat peste program la birou, apoi am trecut pe la grădiniță după Vlad. Nici nu mai știu când am respirat ultima dată fără să mă gândesc la ce trebuie să fac pentru alții.

Horia, soțul meu, e în sufragerie cu Vlad, încercând să-l convingă să-și termine temele. Îi aud râsul stins și mă întreb dacă nu cumva și el simte că ne pierdem unul pe altul printre toate aceste obligații. Dar nu apuc să mă gândesc prea mult, pentru că Andreea, sora mea mai mică, intră val-vârtej în bucătărie.

— Irina, ai văzut mesajul de la bancă? Iar mi-au blocat cardul! Nu știu ce să fac… Poți să mă ajuți cu niște bani până la salariu?

Îmi mușc buza. Nu e prima dată când Andreea vine la mine pentru ajutor. De fiecare dată îi găsesc o scuză: e tânără, e greu la început, dar adevărul e că nu mai pot. Salariul meu abia acoperă cheltuielile casei noastre, iar Horia începe să se uite urât când vede câți bani dispar lunar fără explicații.

Mama oftează teatral și se așază la masă, privind spre mine ca și cum aș fi singura responsabilă pentru toate necazurile familiei.

— Dacă tatăl tău ar fi fost aici… Dar nu e! Așa că tu trebuie să ai grijă de noi. Eu nu mai pot, Irina. Mă dor oasele, mă dor toate!

Simt cum mă sufoc. Mă uit spre fereastră, unde picăturile de ploaie se preling ca niște lacrimi pe sticlă. Mi-aș dori să pot fugi undeva unde nimeni nu are nevoie de mine.

— Mamă, am și eu o familie acum. Nu pot să fiu mereu aici pentru voi. Horia e supărat că nu petrecem timp împreună, Vlad mă întreabă mereu de ce nu vin la serbările lui…

— Nu te-am pus eu să te măriți! răbufnește mama. Dar dacă ai ales familia asta, nu înseamnă că poți uita de noi! Eu v-am crescut singură după ce-a murit taică-tu! Am muncit pe brânci ca să vă dau tot ce-am putut!

Andreea începe să plângă încet, cu capul plecat. Mă simt prinsă între două lumi care se prăbușesc peste mine. Oare chiar sunt atât de egoistă dacă vreau să trăiesc și pentru mine?

În noaptea aceea, după ce toți adorm, rămân singură în bucătărie cu o cană de ceai rece în față. Îmi amintesc cum mama spunea mereu că „familia e tot ce ai pe lume”. Dar dacă familia te trage în jos? Dacă sacrificiul devine o povară care te face să uiți cine ești?

A doua zi dimineață, Horia mă oprește înainte să ies pe ușă.

— Irina, trebuie să vorbim. Nu mai merge așa. Vlad te caută mereu și tu nu ești niciodată prezentă cu adevărat. Știu că vrei să-ți ajuți familia, dar noi suntem aici. Și noi avem nevoie de tine.

Îl privesc neputincioasă.

— Ce vrei să fac? S-o las pe mama singură? S-o las pe Andreea să se descurce cum poate?

— Vreau doar să te gândești și la tine. Să nu te pierzi printre toți ceilalți.

Cuvintele lui mă urmăresc toată ziua la birou. Îmi amintesc cum eram cândva: visătoare, plină de speranță, convinsă că pot schimba lumea. Acum schimb doar scutece și plătesc facturi pentru alții.

Seara, primesc un mesaj de la Andreea: „Te rog, nu te supăra pe mine. N-am pe nimeni altcineva.”

Îmi vine să urlu: dar eu pe cine am? Cine mă ajută pe mine când simt că mă prăbușesc?

În weekend mergem la mama acasă cu toții. Horia tace tot drumul, Vlad adoarme pe bancheta din spate. Când intrăm în apartamentul vechi din cartierul Titan, simt mirosul copilăriei mele: ciorbă de perișoare și rufe proaspăt spălate.

Mama ne întâmpină cu ochii roșii de plâns.

— Voi sunteți tot ce am… Nu vreau să vă pierd…

Andreea stă retrasă într-un colț, cu telefonul în mână.

Mâncăm în liniște. La desert, mama izbucnește:

— Dacă aș fi avut și eu pe cineva care să mă ajute când eram tânără… Dar n-am avut! De asta vă cer vouă acum!

Mă ridic brusc de la masă.

— Mamă, trebuie să înțelegi că nu mai pot! Am nevoie de spațiu! Am nevoie să trăiesc și eu!

Se lasă o tăcere grea. Vlad începe să plângă speriat. Horia mă ia de mână și ieșim împreună din apartament.

Pe drum spre casă, lacrimile îmi curg fără oprire.

— Poate sunt o fiică rea… Poate sunt o soră egoistă… Dar cât timp mai pot trăi doar pentru ceilalți?

Ajunși acasă, îl strâng pe Vlad în brațe și îi promit că voi fi acolo pentru el la următoarea serbare.

În noaptea aceea adorm cu gândul la toate femeile care poartă povara familiei pe umeri fără să spună niciodată „ajunge”.

Oare cât din ceea ce facem pentru familie este iubire și cât este teamă? Unde se termină datoria și unde începe sacrificiul inutil? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?