Între două lumi: O propunere imposibilă

— Mirela, trebuie să vorbim. E urgent.

Vocea lui Doru, răgușită și apăsată, m-a izbit ca un val rece într-o zi de vară. Era trecut de ora opt seara, iar eu tocmai terminasem de spălat vasele. De douăzeci de ani nu-i mai auzisem glasul decât în amintiri, și niciodată nu mă așteptasem să-l aud din nou, atât de aproape, atât de real. Am rămas cu telefonul la ureche, cu inima bătând nebunește.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

— Nu pot vorbi la telefon. Trebuie să ne vedem. Pentru Vlad.

Numele fiului meu a căzut greu între noi, ca o sentință. Vlad avea douăzeci și patru de ani acum, terminase facultatea și încerca să-și găsească drumul într-o lume care nu iartă pe nimeni. Relația lui cu Doru fusese mereu rece, aproape inexistentă după divorț. Eu fusesem puntea dintre ei, dar puntea se subțiase cu fiecare an.

Ne-am întâlnit a doua zi la o cafenea mică din cartier. Doru era schimbat: părul albise, ridurile îi brăzdau fața, dar privirea îi era la fel de tăioasă ca atunci când plecase. A început fără ocolișuri:

— Mirela, vreau să-i las apartamentul lui Vlad. Dar există o condiție: trebuie să ne recăsătorim.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am râs scurt, amar.

— Glumești? După tot ce a fost între noi? După cum ai plecat?

— Nu glumesc. E singura cale. Dacă mă însor cu tine din nou, apartamentul poate trece pe numele lui Vlad fără complicații. Altfel… nu pot garanta nimic.

M-am uitat la el uluită. Îmi aminteam prea bine nopțile în care plângeam în baie ca să nu mă audă Vlad copilul. Îmi aminteam cum Doru ridica vocea și uneori mâna, cum mă făcea să mă simt mică și neînsemnată. Plecarea lui fusese o eliberare dureroasă, dar necesară.

— De ce faci asta? am întrebat încet.

— Pentru că vreau să-l ajut pe Vlad. Și pentru că… poate merităm o a doua șansă.

Am simțit un nod în gât. O parte din mine voia să țipe, alta voia să plângă. M-am ridicat brusc.

— Trebuie să mă gândesc.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vlad a venit acasă și l-am privit cum își scoate pantofii la ușă, obosit după muncă. Îl iubeam mai mult decât orice pe lume și știam cât de greu îi era să-și găsească un loc al lui în Bucureștiul acesta scump și nemilos.

Într-o seară l-am întrebat:

— Vlad, dacă ai avea ocazia să primești un apartament de la tatăl tău, dar ar trebui să fac ceva ce nu-mi doresc… ai vrea să accept?

M-a privit lung, cu ochii lui verzi moșteniți de la mine.

— Mamă, nu vreau nimic dacă te face nefericită. Nu-mi pasă de apartament dacă tu suferi din nou.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Vlad era copilul acela bun care mereu încerca să mă protejeze, chiar dacă nu spunea niciodată direct.

În noaptea aceea am visat că sunt din nou tânără, că Doru mă ține de mână și râdem pe malul Dunării la Galați, orașul nostru natal. Dar visul s-a transformat repede în coșmar: Doru țipa la mine, iar eu alergam desculță prin ploaie cu Vlad în brațe.

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Lidia.

— Ce-ai de gând să faci? m-a întrebat ea direct.

— Nu știu… Dacă refuz, Vlad rămâne fără nimic. Dacă accept… mă întorc într-un trecut pe care l-am îngropat cu greu.

Lidia a oftat.

— Mirela, tu ai plătit deja prețul pentru libertatea ta. Nu te vinde din nou pentru nimic pe lume.

Dar gândurile nu-mi dădeau pace. M-am dus la serviciu ca o umbră, am făcut cumpărături mecanic și am evitat privirile colegilor. Într-o zi m-am trezit plângând în tramvai, fără să știu exact de ce: pentru mine, pentru Vlad sau pentru toți anii pierduți?

Într-un final am acceptat să mă întâlnesc din nou cu Doru. L-am privit drept în ochi:

— Nu pot face asta. Nu pot trăi din nou cu tine doar pentru un apartament. Vlad nu are nevoie de milă sau de compromisuri murdare. Are nevoie de o mamă întreagă și liberă.

Doru a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Atunci nu va primi nimic de la mine.

Am ieșit din cafenea tremurând, dar cu sufletul ușor pentru prima dată după mult timp. Acasă l-am găsit pe Vlad citind pe canapea. M-a privit și mi-a zâmbit trist:

— Știam că vei alege așa.

L-am îmbrățișat strâns și am simțit că orice s-ar întâmpla, atâta timp cât suntem împreună și liberi, putem trece peste orice.

Acum mă întreb: câte mame ar fi făcut altfel? Câte femei ar fi acceptat compromisul pentru binele copiilor lor? Și oare cât valorează libertatea noastră când e pusă față în față cu viitorul celor pe care îi iubim cel mai mult?