Între două lumi: Dragoste, sacrificiu și despărțiri la granița realității

— Irina, trebuie să vorbim. Vocea lui Vlad răsuna grav, ca un clopot spart, în bucătăria noastră mică din Bacău. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, aburii îmi învăluiau fața, dar nu reușeau să-mi încălzească sufletul. Era februarie, iar zăpada se topea pe pervaz, lăsând urme murdare ca niște lacrimi pe geam.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, deși știam deja răspunsul. De câteva luni, Vlad era tot mai absent, cu gândurile risipite între facturi neplătite și promisiuni de mai bine.

— Mi-a scris Marian. Are nevoie de oameni la construcții, în Germania. Salariul e bun. Nu mai putem continua așa, Irina. Nu mai avem bani nici de lapte pentru Andreea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Andreea avea doar patru ani și nu înțelegea decât că tata e mereu obosit și mama plânge des la baie. Am vrut să țip, să-i spun că nu vreau să rămân singură, dar am tăcut. Știam că nu avem de ales.

— Cât timp? am reușit să șoptesc.

— Un an. Poate doi. Depinde cum merge treaba.

Am început să plâng în hohote, fără rușine. Vlad m-a strâns în brațe, dar îmbrățișarea lui era rece, ca o promisiune uitată.

A doua zi, l-am ajutat să-și facă bagajul. Andreea s-a agățat de piciorul lui și a început să plângă: — Tati, nu pleca! Promit că nu mai fac mofturi la mâncare!

Vlad a oftat adânc și i-a mângâiat părul: — Tati trebuie să muncească, puiule. Să-ți cumpere păpușa aia cu rochie roz.

Ușa s-a trântit încet după el și am rămas singure. Zilele au început să curgă una după alta, monotone și grele. Dimineața duceam Andreea la grădiniță, apoi mergeam la serviciu la supermarket. Seara găteam, spălam haine și mă uitam la telefon, așteptând un semn de la Vlad.

Primele luni a sunat des. Îmi povestea despre șantier, despre colegii lui – toți români cu dor de casă – și despre cât de greu e să dormi într-o cameră cu alți cinci bărbați. Îi simțeam dorul în voce, dar și speranța că totul va fi bine.

Apoi telefoanele s-au rărit. Mesajele au devenit scurte: „Sunt obosit”, „Nu pot vorbi acum”, „Te sun mâine”. Mâinele nu mai veneau niciodată.

Într-o seară, după ce Andreea adormise cu păpușa roz strânsă la piept, am primit un mesaj de la Vlad: „Irina, trebuie să-ți spun ceva.”

Am simțit un nod în gât. Am sunat imediat.

— Vlad? Ce s-a întâmplat?

— Irina… Nu știu cum să-ți spun… Am cunoscut pe cineva aici. O cheamă Camelia. E tot din România. Lucrăm împreună…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am început să țip:

— Cum ai putut? Noi aici ne chinuim pentru tine! Andreea te așteaptă în fiecare seară!

— Știu… Nu am vrut… Dar e greu aici… E altfel… M-am schimbat…

Am aruncat telefonul pe pat și am plâns până dimineața. A doua zi am mers la serviciu cu ochii umflați și inima frântă. Colegele m-au întrebat ce am pățit, dar nu am avut putere să le răspund.

Au urmat luni de tăcere și certuri prin mesaje. Vlad trimitea bani regulat, dar nu mai întreba de noi. Andreea mă întreba mereu când vine tati acasă. Eu îi spuneam că lucrează mult ca să-i cumpere jucării.

Într-o zi, mama m-a sunat:

— Irina, trebuie să mergem înainte. Pentru Andreea. Nu poți trăi din amintiri.

Am început să merg la psiholog. Am descoperit că nu sunt singura femeie din oraș care a rămas singură pentru că bărbatul a plecat „la muncă afară”. La grupul de suport am cunoscut-o pe Mihaela, care trecea prin același coșmar.

— Știi ce e cel mai greu? mi-a spus ea într-o seară.

— Ce?

— Să-i explici copilului de ce tata nu mai vine acasă.

Am dat din cap și am simțit că nu mai pot respira.

Timpul a trecut greu. Am început să mă obișnuiesc cu absența lui Vlad. Am găsit putere în Andreea și în prietenele mele. Am început să ies mai des cu ele în parc, să râd din nou.

Într-o zi, Vlad m-a sunat:

— Irina… Vin acasă pentru câteva zile. Putem vorbi?

L-am privit pe fereastră cum intra pe poartă – mai slab, cu ochii obosiți și privirea vinovată. Andreea a alergat spre el și l-a îmbrățișat strâns.

Ne-am așezat la masă după ce Andreea a adormit.

— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat… Nu știu dacă mai putem fi o familie… Dar vreau să fiu un tată bun pentru Andreea.

L-am privit lung și am simțit că nu mai pot urî sau ierta complet. Poate doar timpul va decide ce va fi cu noi.

Acum stau pe balcon și privesc orașul luminat slab de felinare. Mă întreb: oare merită sacrificiile făcute pentru familie dacă ajungem să ne pierdem pe drum? Câte familii din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Voi ce ați face în locul meu?