Între două lumi: Cum am învățat să-mi trăiesc viața fără să-mi pierd mama

— Nu poți să-l lași pe Vlad să decidă pentru tine, Irina! Tu nu vezi că te schimbă? vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, cu mâinile tremurând ușor pe cana fierbinte, și simțeam cum mi se strânge stomacul. Aveam douăzeci și opt de ani, eram căsătorită de un an, dar în fața mamei mă simțeam ca o fetiță prinsă cu tema nefăcută.

— Mamă, nu e vorba că mă schimbă… doar că… încerc să fac lucrurile altfel acum. Am nevoie să… să încerc și eu pentru mine, am bâiguit, evitându-i privirea.

— Nu ai nevoie să încerci nimic! Eu știu ce e mai bine pentru tine! Mereu am știut. Dacă nu mă asculți, o să regreți, Irina! a continuat ea, cu tonul acela tăios care mă făcea mereu să cedez.

Așa era mereu. De când eram mică, mama era centrul universului meu. Ea îmi alegea hainele, prietenii, chiar și facultatea. Când am vrut să merg la Arte, mi-a spus că nu e o meserie serioasă. Am ajuns la Drept, pentru că „așa trebuie”. Când l-am cunoscut pe Vlad, a fost prima dată când am simțit că cineva mă vede cu adevărat. El nu voia să mă schimbe, ci doar să fiu eu însămi.

Dar mama nu l-a plăcut niciodată. „E prea tăcut”, „nu are familie bună”, „nu știe să se impună”. La început am încercat să le împac pe amândouă. Îi ascundeam mamei lucruri despre Vlad și îi ascundeam lui Vlad cât de mult mă afectează vorbele mamei. Dar tensiunea creștea ca un fir întins la maximum.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad din cauza unei discuții cu mama, am izbucnit în plâns.

— Irina, nu mai pot așa! Mereu ești între mine și ea. Parcă niciodată nu suntem doar noi doi în casa asta! mi-a spus Vlad, cu vocea stinsă.

— Nu pot să-i spun nu! E mama… dacă nu o ascult, simt că o trădez. Și totuși… simt că mă pierd pe mine, i-am răspuns printre lacrimi.

— Dar pe noi? Pe noi cine ne apără? a întrebat el și atunci am simțit că mă prăbușesc.

Am început să merg la terapie. Acolo am învățat despre limite sănătoase și despre manipulare emoțională. Mi-a luat luni întregi să accept că iubirea mamei mele venea la pachet cu controlul și frica de a nu o supăra. Am început timid să spun „nu”. Prima dată când i-am spus mamei că nu pot veni la ea duminică pentru că voiam să petrec timp cu Vlad, a făcut o criză de nervi.

— Deci el e mai important decât mine? După tot ce am făcut pentru tine? Să știi că n-o să-ți meargă bine fără mine! mi-a strigat la telefon.

Am plâns ore întregi după acea conversație. M-am simțit vinovată, egoistă, ca și cum aș fi rupt ceva sfânt. Dar Vlad m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Ești adult acum. Ai dreptul la viața ta.

Am început să limitez contactul cu mama. Nu mai răspundeam la fiecare telefon, nu îi mai povesteam tot ce făceam. La început a fost greu. Mă simțeam goală fără aprobarea ei. Dar încet-încet, relația cu Vlad s-a schimbat. Am început să râdem mai mult împreună, să facem planuri fără teama că „ce va zice mama”.

Mama însă nu s-a lăsat ușor. A venit neanunțată la noi acasă într-o seară.

— Irina, tu chiar vrei să mă scoți din viața ta? Să știi că nimeni nu te va iubi ca mine! a spus printre lacrimi.

— Mamă, te iubesc, dar am nevoie de spațiu. Nu vreau să aleg între tine și Vlad. Vreau doar să fiu eu însămi.

A plecat supărată. S-au scurs luni în care abia dacă ne-am vorbit. Tata încerca să medieze:

— Las-o pe maică-ta, Irina… știe ea că ai crescut, dar îi e greu să accepte.

Dar eu știam că dacă cedez iar, totul va reveni la vechiul tipar. Am continuat terapia și am început să mă simt mai puternică. Am descoperit ce îmi place mie cu adevărat: pictura, plimbările lungi cu Vlad prin Herăstrău, serile liniștite acasă fără telefoane interminabile.

După aproape un an de distanță controlată, mama a început să se schimbe puțin câte puțin. Nu mai suna zilnic, nu mai comenta fiecare decizie. La ziua mea mi-a adus un tablou pictat chiar de ea — semn că încearcă să mă înțeleagă.

Acum relația mea cu Vlad e mai bună ca niciodată. Am învățat să fiu soție și fiică fără să mă pierd pe mine însămi. Dar rana rămâne: încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am rănit-o prea tare pe mama.

Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru părinți? Și unde tragem linia între iubire și control? Voi ce ați face în locul meu?