Între două lumi: Cum am găsit liniștea cu soacra mea prin credință și rugăciune

— Nu ești în stare nici să fierbi o supă ca lumea! a izbucnit Viorica, soacra mea, trântind capacul oalei pe aragaz. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând ușor. Era a treia oară săptămâna aceea când îmi critica mâncarea, curățenia sau felul în care îl cresc pe Vlad, băiețelul meu de patru ani. Mă simțeam ca o musafiră în propria casă, deși locuiam acolo de aproape șase ani, de când mă măritasem cu Radu.

În acea seară, după ce Vlad a adormit, m-am retras în dormitor și am început să plâng în surdină. Radu a intrat după câteva minute.

— Ce s-a întâmplat iar? a întrebat el, oftând.

— Nu mai pot, Radu. Simt că orice fac e greșit pentru mama ta. Parcă nu sunt niciodată destul de bună…

El s-a așezat lângă mine, dar nu a spus nimic. Știam că îi era greu să fie prins la mijloc. Viorica rămăsese văduvă de tânără și îl crescuse singură pe Radu. Îi era recunoscător și nu voia să o supere. Dar eu? Eu unde eram în toată ecuația asta?

A doua zi dimineață, la cafea, Viorica a început iar:

— Să nu uiți să-i dai lui Vlad vitamina aia! Și vezi că iar ai lăsat jucăriile împrăștiate prin sufragerie.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am răspuns calm:

— Mulțumesc, mama Viorica, mă ocup.

Dar în sufletul meu era furtună. În acea zi am mers la biserică. Nu mai fusesem de mult, dar simțeam nevoia să vorbesc cu Dumnezeu. Am aprins o lumânare și am stat pe bancă, cu ochii închiși, încercând să-mi liniștesc gândurile. „Doamne, dă-mi răbdare și înțelepciune să trec peste asta. Ajută-mă să nu răspund cu răutate.”

În zilele următoare am început să mă rog mai des. Nu știu dacă rugăciunea mi-a adus răspunsuri concrete sau doar liniște interioară, dar am început să văd lucrurile altfel. Am observat că Viorica nu era doar critică – era și singură. Își petrecea zilele făcând curat obsesiv sau gătind pentru toți, dar rareori vorbea despre ea însăși.

Într-o după-amiază ploioasă, am găsit-o pe Viorica în bucătărie, privind pe fereastră cu ochii umezi.

— Mama Viorica… sunteți bine?

A tresărit și s-a șters repede la ochi.

— Da, da… doar mă gândeam la niște lucruri.

Am ezitat o clipă, apoi am spus:

— Știu că nu e ușor să locuiți cu noi. Nici pentru mine nu e simplu… Dar poate putem încerca să ne înțelegem mai bine.

S-a uitat la mine lung, ca și cum nu-i venea să creadă ce aude.

— Tu crezi că mie îmi place să fiu mereu cicălitoare? a spus ea încet. Dar mi-e frică… Mi-e frică să nu-l pierd pe Radu. Să nu mă simt inutilă.

Atunci am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Toată furia mea s-a topit într-o clipă de compasiune. Am luat-o de mână și i-am spus:

— Nu sunteți inutilă. Vlad are nevoie de bunica lui. Și eu am nevoie de ajutorul dumneavoastră… Dar am nevoie și de puțină înțelegere.

A oftat adânc și pentru prima dată mi-a zâmbit sincer.

Din ziua aceea lucrurile au început să se schimbe. Nu peste noapte – au mai fost certuri, au mai fost momente tensionate. Dar am început să vorbim mai mult. Seara, după ce Vlad adormea, stăteam la o cană de ceai și povesteam despre copilăria lui Radu sau despre vremurile grele prin care trecuse Viorica după moartea soțului ei.

Am început să ne rugăm împreună uneori. La început timid, apoi cu tot mai multă deschidere. Rugăciunea ne-a apropiat într-un mod pe care nu l-aș fi crezut posibil. Într-o duminică dimineață, după slujbă, Viorica m-a luat de mână și mi-a spus:

— Îți mulțumesc că nu m-ai respins… Că ai avut răbdare cu mine.

Am plâns amândouă atunci, fără rușine.

Radu a observat schimbarea și părea ușurat. Vlad era fericit că are două femei care nu se mai ceartă mereu.

Sigur că nu e totul perfect nici acum. Sunt zile când ne mai enervăm una pe cealaltă sau când trecutul ne apasă din nou pe umeri. Dar acum știm că putem vorbi deschis și că Dumnezeu ne ascultă atunci când îi cerem ajutorul.

M-am întrebat adesea: câte familii nu se destramă din cauza orgoliilor sau a lipsei de comunicare? Cât de greu e să faci primul pas spre împăcare? Poate că uneori tot ce avem nevoie e puțină credință și curajul de a vedea omul din spatele măștii…

Oare câți dintre noi avem curajul să iertăm cu adevărat? Sau să cerem iertare? Poate povestea mea îi va ajuta pe alții să găsească liniștea acolo unde pare imposibil.