Între Două Lumi: Crăciunul Care Mi-a Frânt Familia

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să vin aici și să fiu tratată ca o străină! vocea Ioanei răsună în bucătăria mică, printre mirosuri de sarmale și cozonaci, peste clinchetul paharelor de vin. Mama, cu mâinile încrucișate la piept, o privea cu ochii aceia reci pe care îi cunoșteam atât de bine din copilărie.

— Dacă nu-ți convine, nimeni nu te ține cu forța! răspunse mama, tăios, fără să clipească. — Vlad, tu ce zici? O lași să-ți strice și anul ăsta Crăciunul?

M-am uitat la ele, simțind cum mă sufoc. Tata tăcea, cu privirea în farfurie. Sor-mea, Andreea, încerca să schimbe subiectul, dar tensiunea era deja prea groasă ca să mai poată fi tăiată cu cuțitul.

Așa a început sfârșitul. În Ajunul Crăciunului, când toți ar fi trebuit să fim împreună, să râdem, să ne amintim de vremurile bune, eu eram prins între două lumi care se urau în tăcere. Mama nu a acceptat-o niciodată pe Ioana. Pentru ea, soția mea era o intrusă care venise să-mi fure sufletul și să mă îndepărteze de familie. Pentru Ioana, fiecare vizită la ai mei era un test de rezistență, o luptă cu prejudecățile și cu tradițiile care o excludeau.

— Vlad, spune-i ceva! Nu vezi că mă jignește? Ioana își mușca buza de jos, încercând să nu plângă.

— Mamă, te rog… hai să nu stricăm seara asta… am încercat eu, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

— Seara asta e stricată de când ai adus-o pe fata asta aici! Niciodată nu a vrut să fie parte din familie! Mereu cu pretențiile ei, mereu cu nasul pe sus!

Ioana s-a ridicat brusc de la masă. — Mă duc la hotel. Nu mai suport!

Am alergat după ea pe holul blocului vechi din Drumul Taberei. — Te rog, nu pleca! Hai să încercăm să trecem peste…

— Vlad, nu vezi că nu se va schimba niciodată? Mereu va fi așa! Eu sau ea. Alege!

Am rămas în ușă, cu palmele transpirate și inima bătând nebunește. Cum să aleg? Cum să-mi trădez mama care m-a crescut singură după ce tata a avut accidentul? Cum să-mi trădez soția pe care o iubesc și cu care vreau să am un copil?

M-am întors în sufragerie. Mama plângea în șoaptă, iar tata se uita la televizor fără să vadă nimic.

— Vlad, tu ești băiatul meu. Nu poți să-mi faci una ca asta. Femeile vin și pleacă, dar mama rămâne! mi-a spus ea printre suspine.

Am simțit cum mă sfâșie pe dinăuntru. Am ieșit din casă fără să spun nimic. Am găsit-o pe Ioana la colțul blocului, tremurând sub lumina chioară a unui bec.

— Hai acasă la noi… i-am spus încet.

— Nu vreau să te pun să alegi. Dar nu mai pot trăi așa. Nu mai pot fi mereu vinovată pentru nefericirea altora.

În noaptea aia n-am dormit deloc. Am stat pe canapea și m-am uitat la bradul nostru micuț din garsonieră. M-am gândit la toate Crăciunurile din copilărie: cum mama făcea totul singură, cum mă lua cu ea la biserică, cum îmi spunea că familia e cel mai important lucru pe lume. Și apoi m-am gândit la Ioana: cum m-a învățat să râd din nou după ani de singurătate, cum m-a făcut să cred că merit mai mult decât compromisuri dureroase.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la mama: „Sper că ești fericit cu alegerile tale.”

Am simțit că mă prăbușesc. Am încercat să-i scriu înapoi, dar orice cuvânt părea greșit. Ioana m-a luat de mână și mi-a spus:

— Poate că unele familii nu pot fi împăcate niciodată.

Au trecut luni de atunci. Mama nu mi-a mai vorbit. Tata îmi trimite uneori mesaje scurte: „Sper că ești bine.” Andreea încearcă să fie liantul dintre noi, dar știu că și ea suferă. Ioana încearcă să mă facă să zâmbesc, dar vede cât mă doare totul.

Merg pe stradă și văd oameni râzând cu familiile lor. Mă întreb dacă și ei ascund răni adânci sub zâmbete perfecte. Mă întreb dacă am făcut bine alegând iubirea în locul tradiției sau dacă am pierdut totul încercând să le împac pe amândouă.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată. Poate că familia nu e mereu acolo unde te-ai născut, ci acolo unde ești acceptat așa cum ești.

Oare câți dintre noi trăim între două lumi care nu se vor întâlni niciodată? Oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru liniștea noastră? Voi ce ați fi ales?