Între două lumi: Când sună soacra la ora cinci

— Irina, ai cinci minute să vorbim? Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună în receptor cu acea notă de autoritate pe care nu am reușit niciodată să o ignor. Era ora cinci fix, ora la care de obicei încercam să termin cina, să-l ajut pe Vlad cu temele și să-l conving pe soțul meu, Radu, să lase laptopul măcar pentru zece minute. Dar când sună Mariana, totul se oprește.

— Sigur, spuneți, răspund, încercând să-mi ascund oboseala din voce.

— Am văzut că nu ai venit ieri la noi. Știi că am făcut sarmale special pentru Vlad. Nu-i frumos să-l privezi de bunici, Irina. Și nici pe noi de el.

Mi-am mușcat buza. Nu era prima dată când mă simțeam prinsă între două lumi: familia mea mică și familia extinsă, între dorința de a fi o mamă bună și presiunea de a fi o noră perfectă. M-am uitat la Vlad, care se juca liniștit cu mașinuțele lui, și am simțit un val de vinovăție.

— Am avut mult de lucru la serviciu și Vlad a fost cam răcit… am zis că e mai bine să nu vă riscăm sănătatea, am încercat eu să explic.

— Da, sigur… Dar să știi că și noi avem nevoie de el. Și Radu ar trebui să-ți spună asta, nu doar eu. O familie unită nu se face cu scuze.

Am închis telefonul cu un nod în gât. Radu a ridicat ochii din laptop și m-a privit scurt.

— Ce-a vrut mama?

— Sarmale. Și prezența noastră. Și probabil sufletul meu, am spus ironic.

Radu a zâmbit strâmb.

— Las-o, Irina. Știi cum e ea. Nu te mai consuma.

Dar nu era atât de simplu. În fiecare zi mă simțeam ca într-un test pe care nu-l treceam niciodată: dacă mergeam la soacră, Vlad răcea sau rămâneam în urmă cu munca; dacă stăteam acasă, eram egoistă; dacă îl rugam pe Radu să vorbească el cu mama lui, eram considerată slabă sau nepoliticoasă.

Seara, după ce Vlad a adormit, am ieșit pe balcon cu o cană de ceai. M-am uitat la blocurile gri din jur și m-am întrebat: Oare toate femeile trec prin asta? Oare toate simt că nu sunt niciodată destul?

A doua zi dimineață, Mariana a venit neanunțată. A intrat direct în bucătărie, ca la ea acasă.

— Bună dimineața! Am adus plăcintă cu mere pentru Vlad. Să nu zici că nu mă gândesc la voi!

Am zâmbit forțat.

— Mulțumim mult, doamnă Mariana.

— Irina, dragă, știi că eu vreau doar binele vostru. Dar uneori am impresia că nu mă asculți deloc. Uite, când eram eu tânără, făceam totul pentru familie. Nu exista „nu pot” sau „nu am timp”.

M-am simțit mică. Știam povestea ei: cum a crescut doi copii singură după ce socrul meu a murit devreme, cum a muncit la fabrică și a ținut casa curată ca lacrima. Dar vremurile s-au schimbat. Eu aveam un job full-time la birou, Vlad avea nevoie de mine mai mult ca oricând, iar Radu… Radu era mereu prins între noi două.

În acea seară, după ce Mariana a plecat, am izbucnit în plâns în fața lui Radu.

— Nu mai pot! Simt că orice fac e greșit! Pentru mama ta nu sunt niciodată destul de bună! Pentru Vlad nu sunt mereu prezentă! Pentru tine… nici nu mai știu!

Radu m-a luat în brațe stângaci.

— Irina, știu că e greu. Dar mama nu se va schimba. Poate ar trebui să-i spui ce simți.

— Și dacă nu mă va înțelege? Dacă va crede că sunt nerecunoscătoare?

— Atunci măcar vei ști că ai încercat.

A doua zi am sunat-o pe Mariana și i-am spus că vreau să vorbim doar noi două. Ne-am întâlnit la o cafenea micuță din cartier. Am tremurat tot timpul cât i-am povestit cât de greu îmi este să împac totul, cât de vinovată mă simt când nu pot fi peste tot și pentru toți.

Mariana m-a privit lung și pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.

— Știi… nici eu n-am fost perfectă. Am plâns nopți întregi că nu pot fi și mamă și tată pentru copiii mei. Poate te judec prea aspru pentru că mi-e teamă că Vlad va uita de mine… sau că tu vei uita cât de greu e să fii femeie într-o familie mare.

Am plâns amândouă atunci. Pentru prima dată am simțit că nu suntem rivale, ci două femei care încearcă să supraviețuiască între așteptările celorlalți și propriile limite.

Acum încerc să-mi dau voie să nu fiu perfectă. Să spun „nu” fără vinovăție și „da” doar când chiar pot. Dar încă mă întreb: Oare voi fi vreodată destul? Oare există vreo femeie care chiar reușește să fie tot ce-și dorește familia ei?