Între două lumi: când familia se rupe dinăuntru

— Bunica, de ce mă întrebi mereu de bani? Nu mi-ai dat nimic!
Vocea lui Vlad, nepotul meu de doisprezece ani, răsună în bucătăria mică, plină de miros de cozonac și cafea. M-am oprit din amestecat zahărul în ceașcă și am simțit cum inima mi se strânge. Îi dădusem bani prin fiul meu, Radu, ca să-i cumpere ceva frumos de ziua lui. Dar Vlad nu știa nimic.

— Cum adică nu ți-a dat tata nimic? am întrebat încet, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Nu… Irina zice că nu trebuie să-ți faci griji pentru mine, că ai destule pe cap.

Irina. Numele ei a plutit ca un nor negru peste masa noastră. De când intrase în viața lui Radu, totul se schimbase. La început am încercat să o primesc cu brațele deschise. Era tânără, frumoasă, părea educată și atentă. Dar curând am simțit că ceva nu e în regulă. Radu devenise distant, iar Vlad nu mai venea la mine la fel de des.

În seara aceea, după ce Vlad a plecat, am stat pe întuneric, cu mâinile strânse în poală. M-am gândit la soțul meu, Ion, care nu mai era printre noi de cinci ani. El ar fi știut ce să facă. Eu însă mă simțeam pierdută.

A doua zi, am sunat-o pe Irina. Vocea ei era rece, tăioasă.

— Bună ziua, Irina. Voiam doar să te întreb dacă ai primit banii pentru Vlad…

— Da, am primit. Dar cred că nu e cazul să-l răsfeți atât. Noi avem grijă de el.

— Nu e vorba de răsfăț… doar că mi-e drag și vreau să-i fac o bucurie.

— Poate ar trebui să ne lași pe noi să decidem ce e mai bine pentru el, a spus ea scurt.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am închis telefonul fără să mai spun nimic. În zilele următoare, Radu nu m-a sunat deloc. Când l-am căutat eu, mi-a răspuns grăbit că are mult de lucru și că Irina nu se simte bine.

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că am fost prea prezentă în viața lor după ce s-a despărțit de prima soție. Poate că Irina simte că îi invadez spațiul. Dar Vlad? De ce trebuie să sufere el?

Într-o duminică, am decis să merg neanunțată la ei. Am cumpărat prăjituri și fructe și am bătut la ușă cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis cu un zâmbet fals.

— Ce surpriză! Nu ne-ai spus că vii…

— Am vrut doar să-l văd pe Vlad.

— E la teme. Are mult de învățat.

Am intrat totuși și l-am găsit pe Vlad în camera lui, cu ochii în tabletă.

— Bunico! a zis el mirat.

Am stat puțin cu el, dar Irina a intrat mereu peste noi, găsind motive să mă grăbească: ba că trebuie să pregătească masa, ba că Vlad are nevoie de liniște.

Când am plecat, Radu m-a condus până la ușă.

— Mamă, te rog să nu mai vii fără să anunți. Irina se simte inconfortabil.

— Dar eu sunt bunica lui Vlad! Nu vreau decât să-l văd…

— E familia mea acum. Trebuie să respecți regulile noastre.

Am plecat cu lacrimi în ochi. Pe drum spre casă mi-am amintit de vremurile când Radu era mic și venea la mine cu orice problemă. Acum părea un străin.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat pe marginea patului și m-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate că ar trebui să mă retrag și să-i las să-și trăiască viața cum vor ei. Dar gândul că Vlad va crește fără dragostea mea mă sfâșia.

Zilele au trecut greu. Am început să primesc tot mai puține vești de la Radu și Vlad. De Crăciun, nu au venit deloc la mine – au plecat la părinții Irinei la Pitești. M-am simțit uitată, ca un obiect vechi pus într-un colț.

Odată, la piață, m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Stanciu.

— Ce faci, Marioara? Nu te mai văd cu nepotul…

Mi-au dat lacrimile instantaneu.

— Nu mai știu ce să fac… Parcă nu mai am loc în familia lor…

Ea m-a strâns de mână și mi-a spus:

— Să nu te dai bătută! Nepotul tău are nevoie de tine, chiar dacă nu poate spune acum.

Într-o zi, am primit un mesaj scurt de la Vlad: „Bunico, îmi e dor de tine.” Am plâns ca un copil și i-am răspuns imediat: „Și mie mi-e dor! Oricând vrei să vii la mine, te aștept.”

Dar Irina a aflat și i-a interzis lui Vlad să mă mai contacteze fără acordul ei. Radu nu a intervenit deloc.

M-am dus la biserică și m-am rugat pentru liniște și răbdare. Preotul mi-a spus:

— Uneori trebuie să lași timpul să vindece rănile și să arăți iubire chiar și celor care te rănesc.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să refac legătura cu fiul și nepotul meu sau dacă voi rămâne pentru totdeauna o străină pentru ei. Dar mă întreb: cât trebuie să suferim pentru alegerile altora? Și cât putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?