Între două lumi: Când dragostea copilului meu mă pune la încercare

— Mamă, te rog, încearcă să fii drăguță. E important pentru mine, îmi șoptește Vlad la ureche, în timp ce suntem deja în fața ușii apartamentului. Mâinile îmi tremură pe buchetul de flori, iar inima îmi bate nebunește. Nu știu dacă e de la emoție sau de la frica aceea surdă care mă apasă de când mi-a spus că vrea să se însoare cu Irina.

Ușa se deschide brusc și, înainte să apuc să zâmbesc, mă izbește un miros greu de alcool. În prag stă domnul Petrescu, tatăl Irinei, cu ochii injectați și obrajii roșii. — Haideți, intrați, nu stați ca la poarta nouă! — izbucnește el cu o voce groasă, încercând să pară jovial, dar clătinându-se ușor.

Mă uit la Vlad disperată, dar el îmi face semn să nu spun nimic. Intrăm într-un apartament modest, cu mobila veche și covoare tocite. Pe masă, sticlele goale de bere și un pahar de țuică neterminat spun totul despre atmosfera din casă. Irina vine spre noi, zâmbitoare, încercând să salveze situația: — Mamă, tata e puțin obosit după muncă… Vă rog, luați loc!

Nu pot să nu mă gândesc la toate discuțiile din ultimele luni. Cum Vlad a venit acasă cu ochii strălucind, spunându-mi că s-a îndrăgostit. Cum eu am încercat să-l conving că poate găsi pe cineva „mai potrivit”, cineva care să nu vină cu un trecut atât de greu. Dar el n-a vrut să audă. — Mamă, Irina e tot ce mi-am dorit! Nu contează familia ei!

Dar contează… pentru mine contează. Îmi amintesc cum la serviciu povesteam cu colegele despre cât de important e să ai o familie „bună”, cum mergeam împreună la orfelinate și ajutam copiii fără părinți. M-am mândrit mereu că am făcut totul pentru Vlad: i-am dat o educație bună, l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit. Am vrut să aibă tot ce eu n-am avut.

— Să bem pentru tinerii ăștia frumoși! — strigă domnul Petrescu și ridică paharul spre noi. Mă uit la el și simt cum mi se strânge stomacul. Vlad mă privește rugător. — Hai, mamă, nu strica momentul…

Încerc să zâmbesc și să mă prefac că totul e în regulă. Dar nu pot să nu văd privirile jenate ale Irinei, cum își frământă mâinile sub masă. Mama ei tace și privește în gol, ca și cum ar vrea să fie oriunde altundeva.

După masă, Vlad mă trage deoparte: — Te rog, încearcă să-i accepți. Știu că nu e ușor, dar Irina nu are nicio vină pentru ce face tatăl ei.

Îl privesc lung. Îmi vine să-i spun că merită mai mult, că nu vreau să-l văd suferind din cauza unei familii destrămate. Dar văd cât de mult o iubește pe Irina și mă doare mai tare decât orice altceva.

Seara trece greu. Domnul Petrescu devine tot mai gălăgios, iar la un moment dat izbucnește într-un monolog despre cât de grea e viața și cum nimeni nu-l înțelege. Irina încearcă să-l liniștească, dar el o respinge brutal: — Lasă-mă în pace! N-ai tu ce-mi spune mie!

Mă ridic și spun că trebuie să plecăm. Vlad mă conduce până la ușă. — Mamă… te rog…

Pe drum spre casă nu spunem nimic. În mintea mea se învârt gânduri negre: Oare Vlad va fi fericit? Oare nu va repeta greșelile mele? Oare dragostea lui va fi destul de puternică?

În zilele următoare mă simt sfâșiată între dorința de a-l proteja pe Vlad și nevoia lui de a-și trăi viața așa cum vrea. Îmi amintesc cum mama mea m-a judecat când am rămas însărcinată cu Vlad și cum m-a făcut să mă simt mică și neînsemnată. Juram atunci că eu nu voi fi niciodată ca ea.

Dar acum? Acum simt că devin exact ceea ce am urât: o mamă care nu-și poate accepta copilul așa cum e el, cu alegerile lui cu tot.

Într-o seară, Vlad vine acasă abătut. — Mamă… tata Irinei a făcut iar scandal. A spart niște lucruri prin casă… Irina plânge mereu… Nu știu ce să fac.

Îl iau în brațe și simt cât e de fragil sub toată încăpățânarea lui. — Vlad, dacă o iubești cu adevărat, trebuie să fii acolo pentru ea. Dar nu lăsa problemele altora să vă distrugă fericirea.

— Și tu? Tu poți s-o accepți?

Nu răspund imediat. Mă uit la el și văd copilul pe care l-am crescut singură, băiatul care mi-a dat sens vieții atâția ani.

— O voi încerca… pentru tine.

Trec lunile și încerc să mă apropii de Irina. Descopăr o fată sensibilă, care a crescut într-o lume plină de rușine și teamă. Îmi povestește despre nopțile în care se ascundea sub pat ca să nu-l audă pe tatăl ei urlând prin casă. Despre cum visa să fugă de acasă și să înceapă o viață nouă.

Într-o zi, Irina vine la mine plângând: — Nu vreau ca Vlad să sufere din cauza familiei mele! Poate ar fi mai bine să-l las…

O iau în brațe și simt cum mi se rupe sufletul. — Nu tu ești vinovată pentru alegerile tatălui tău. Și nici Vlad nu trebuie să plătească pentru greșelile altora.

Încep să mă gândesc altfel la tot ce s-a întâmplat. Poate că prejudecățile mele m-au făcut să văd doar partea urâtă a lucrurilor. Poate că dragostea adevărată înseamnă să accepți oamenii cu tot cu bagajul lor.

La nunta lor, domnul Petrescu vine treaz pentru prima dată după mult timp. Plânge când își vede fiica mireasă și îi cere iertare în fața tuturor.

M-am uitat la Vlad și la Irina dansând împreună și mi-am dat seama că fericirea nu ține cont de trecut sau de familie, ci de curajul de a iubi dincolo de aparențe.

M-am întrebat atunci: Oare câți dintre noi ne lăsăm conduși de prejudecățile noastre? Cât suntem dispuși să riscăm pentru fericirea copiilor noștri?