Între două iubiri: Povestea unei alegeri imposibile

— Larisa, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! Ți-am spus de atâtea ori că nu vreau să pleci la ora asta la serviciu fără să mănânci ceva cald!
Vocea Mariei răsuna strident în bucătăria mică, aburită de cafeaua proaspăt făcută. Mă uitam la ceasul de pe perete, simțind cum fiecare secundă mă apasă pe umeri ca o povară invizibilă. Radu, ca de obicei, stătea între noi, cu ochii în farfurie, evitând orice contact vizual.

— Mamă, las-o, te rog. Larisa are programul ei, nu trebuie să…

— Nu trebuie ce? Să aibă grijă de familie? Să fie femeie în casă? Când ai adus-o aici, ai promis că nu se va schimba nimic!

M-am ridicat brusc de la masă, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. Am ieșit pe hol și mi-am tras paltonul peste umeri, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. Înainte să ies pe ușă, l-am auzit pe Radu șoptind:

— Larisa, hai să vorbim diseară…

Dar seara venea mereu cu aceleași promisiuni goale. De șapte ani locuiam cu Maria, mama lui Radu. La început am acceptat din respect pentru el și pentru faptul că rămăsese văduvă devreme. Dar pe măsură ce timpul trecea, casa devenea tot mai mică pentru trei suflete care voiau lucruri diferite.

Maria era genul de femeie care nu știa să trăiască singură. Îmi invada spațiul personal fără să-și dea seama: îmi muta hainele din dulap, îmi comenta orice decizie legată de copilul nostru, Vlad, și nu rata nicio ocazie să-mi amintească faptul că „în casa asta lucrurile se fac într-un anumit fel”.

Radu era prins la mijloc. Îl iubeam pentru blândețea lui, dar îl uram pentru lipsa de curaj. De fiecare dată când îi spuneam că vreau să ne mutăm doar noi trei, îmi răspundea cu aceeași frază:

— Nu pot s-o las singură pe mama. Dacă i se întâmplă ceva?

Am încercat să-i explic că nu e sănătos nici pentru noi, nici pentru Vlad. Copilul începea să preia din tensiunile casei: era tot mai retras, se speria când ridicam vocea și adesea mă întreba dacă „bunica e supărată pe noi”.

Într-o seară de toamnă târzie, după o ceartă aprinsă cu Maria care îmi reproșa că nu gătesc „ca lumea”, am izbucnit:

— Radu, eu nu mai pot! Ori ne mutăm, ori…

El a tăcut. Apoi a spus încet:

— Nu pot s-o fac. Nu pot s-o las singură.

Am simțit cum ceva din mine se rupe. Am ieșit pe balcon și am plâns până târziu în noapte. M-am întrebat dacă e vina mea că nu pot fi „fata perfectă” pentru soacra mea sau dacă e vina lui că nu poate tăia cordonul ombilical.

A doua zi dimineață, Maria m-a întâmpinat cu o privire rece:

— Dacă nu-ți convine aici, poți pleca oricând. Eu n-am nevoie de scandaluri.

Am simțit cum furia mă cuprinde:

— Dar Vlad? El unde rămâne? Și Radu?

— Vlad e nepotul meu! Și Radu e fiul meu! Tu ești doar o venită!

Cuvintele ei au tăiat mai adânc decât orice palmă. Am plecat la serviciu cu sufletul sfâșiat. La birou, colega mea Ioana m-a tras deoparte:

— Larisa, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă?

Am izbucnit în lacrimi și i-am povestit totul. Ea m-a privit cu compasiune:

— Știi că ai dreptul la fericire? Că nu trebuie să trăiești viața altora?

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am început să caut apartamente de închiriat. I-am spus lui Radu:

— Eu și Vlad ne mutăm. Poți veni cu noi sau poți rămâne aici.

A fost prima dată când m-a privit cu adevărat în ochi. Am văzut frica și durerea din privirea lui.

— Larisa… dacă pleci…

— Nu vreau să plec de lângă tine. Dar nu mai pot trăi așa.

Au urmat zile grele. Maria făcea crize de nervi, plângea și îl șantaja emoțional pe Radu:

— Dacă mă lași singură, mor! N-ai inimă!

Radu era sfâșiat între două iubiri: eu și mama lui. Într-o noapte l-am găsit plângând în bucătărie.

— Nu știu ce să fac… — mi-a spus printre suspine — Tu ești familia mea acum… dar și ea e mama mea…

L-am îmbrățișat și am plâns împreună. I-am spus că nu vreau să-l pun să aleagă, dar nici nu pot continua așa.

În cele din urmă, am decis să ne mutăm la două străzi distanță. Maria a refuzat orice ajutor din partea noastră și luni întregi nu a vorbit cu mine. Vlad a început să zâmbească din nou și casa noastră micuță a devenit un loc al liniștii.

Dar rana rămâne. Radu încă se simte vinovat și merge zilnic la mama lui. Eu încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus o familie.

Uneori stau noaptea pe canapea și mă întreb: oare cât trebuie să sacrifici din tine pentru liniștea celorlalți? Și dacă fericirea ta doare pe altcineva… ai dreptul s-o alegi?