Între două iubiri: Povara unei mame când fiul ei își abandonează familia

— Mamă, nu mai pot! Radu a plecat… Nu mai vine acasă, nu avem bani nici de pâine! — vocea Irinei tremura la capătul firului, iar plânsul ei mi-a străpuns inima ca un cuțit.

Am rămas cu telefonul la ureche, incapabilă să respir. În bucătăria mea mică din Ploiești, ceainicul fierbea pe foc, dar eu simțeam doar un frig care nu avea legătură cu iarna de afară. Nepotul meu, Vlad, avea doar patru ani. Cum să-l las pe el și pe mama lui să sufere? Cum să accept că propriul meu fiu a putut face așa ceva?

— Irina, vin imediat la voi. Ține-te tare, te rog! — am spus, încercând să-mi ascund spaima.

Am ieșit în noapte cu paltonul vechi pe mine și am alergat spre blocul lor. Pe drum, gândurile mă sfâșiau: unde am greșit ca mamă? Cum a ajuns Radu să-și lase copilul și soția fără nimic?

Când am ajuns, Irina stătea pe canapea cu Vlad în brațe. Ochii ei erau umflați de plâns. M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână.

— O să fie bine, draga mea. Nu vă las singuri.

— Nu știu ce să fac… Nici nu mai am cu ce plăti întreținerea. Radu nu răspunde la telefon. A zis că nu mai poate, că s-a săturat de datorii și de certuri.

Am simțit cum mă cuprinde furia. Îmi venea să-l sun și să-i spun tot ce am pe suflet. Dar apoi m-am uitat la Vlad, care dormea cu capul pe umărul mamei lui, și mi-am dat seama că acum nu era momentul pentru reproșuri.

În zilele următoare am încercat să-l găsesc pe Radu. I-am scris mesaje, l-am sunat la serviciu, am întrebat prieteni. Nimeni nu știa nimic. Irina era tot mai abătută, iar Vlad întreba mereu unde e tati.

— Bunico, tati vine azi? — mă întreba cu ochii mari și speranță în glas.

— Nu știu, puiule… Dar eu sunt aici cu tine.

Am început să le duc mâncare din puținul meu. Am vândut câteva bijuterii vechi ca să plătesc facturile lor. Vecinii șușoteau pe la colțuri — „Uite-o pe Maria, fiul ei și-a lăsat familia de izbeliște!” — dar nu-mi păsa. Pentru mine conta doar ca Vlad și Irina să nu simtă lipsurile.

Într-o zi, la două săptămâni după ce plecase Radu, am primit un mesaj de la el: „Mamă, nu mă mai căuta. Nu pot să mă întorc. Îmi pare rău.”

Am izbucnit în plâns. Am simțit că mi se rupe sufletul în două: o parte voia să-l găsească și să-l aducă acasă cu forța, cealaltă îl ura pentru suferința pe care o pricinuise.

Irina încerca să fie puternică pentru Vlad, dar într-o seară a cedat.

— Maria, eu nu mai pot… Mă gândesc să plec la mama la țară. Poate acolo ne va fi mai ușor.

— Nu! — am spus hotărâtă. — Rămâi aici. O să trecem împreună peste asta. Nu te las singură!

Am început să caut soluții: am vorbit cu preotul din cartier, care ne-a ajutat cu alimente; am mers la primărie pentru ajutor social; am făcut curățenie prin casele vecinilor ca să câștig câțiva lei în plus.

Într-o zi, Vlad s-a îmbolnăvit. Febră mare, tuse urâtă. Am stat nopți întregi lângă el cu Irina, rugându-ne să nu fie ceva grav. Am simțit atunci cât de fragil e totul și cât de mult depindem unii de alții.

După o lună, Radu a apărut pe neașteptate la ușa Irinei. Era slab, neras, cu ochii roșii de nesomn.

— Mamă… — a spus încet când m-a văzut acolo.

M-am ridicat brusc.

— Cum ai putut? Cum ai putut să-ți lași copilul fără nimic?

A început să plângă ca un copil mic.

— Nu mai puteam… M-au copleșit datoriile, certurile cu Irina… Am simțit că mă sufoc. Am vrut doar să fug de tot!

Irina l-a privit cu răceală.

— Vlad te-a întrebat zilnic unde ești. Eu am rămas aici singură, fără bani, fără sprijin!

Radu s-a prăbușit pe podea și a început să-și ceară iertare printre lacrimi. L-am privit și mi-am dat seama cât de greu îi era și lui. Dar nu puteam uita suferința Irinei și a lui Vlad.

— Dacă vrei să rămâi tatăl lui Vlad și soțul Irinei, trebuie să lupți pentru ei! Nu poți fugi de fiecare dată când e greu!

A urmat o perioadă grea. Radu a încercat să-și găsească un alt loc de muncă; mergea la consiliere psihologică la insistențele mele; Irina l-a primit înapoi doar după multe discuții și lacrimi.

Eu am rămas stâlpul lor — cea care îi ținea împreună când totul părea pierdut. Au fost zile când mă întrebam dacă am făcut bine că l-am sprijinit pe Radu să se întoarcă sau dacă ar fi trebuit să-l las să-și ducă crucea singur.

Dar când îl văd pe Vlad râzând din nou sau pe Irina zâmbind timid către Radu, simt că poate există speranță chiar și după cea mai mare trădare.

Mă întreb adesea: oare cât poate duce o inimă de mamă? Și câte sacrificii trebuie să facem pentru cei pe care îi iubim? Voi ce ați fi făcut în locul meu?