Între două închisori: Povestea mea despre fuga dintr-o familie toxică și căderea într-o căsnicie fără iubire

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu tine! Am urlat cu lacrimi în ochi, strângându-mi geanta la piept, în timp ce mama mă privea cu acea privire rece, tăioasă, care mă făcuse să mă simt mică toată copilăria.

— Dacă ieși pe ușa asta, să nu te mai întorci! a spus ea, fără să clipească. Niciun regret, nicio urmă de dragoste. Doar mândrie rănită și o răceală care mi-a înghețat inima.

Aveam douăzeci și unu de ani și nu știam nimic despre viață. Tot ce știam era că nu mai puteam respira în casa aceea, unde fiecare gest era criticat, fiecare vis era ridiculizat și orice încercare de independență era pedepsită cu tăcere sau cuvinte grele. Mama, Lidia, fusese mereu o femeie puternică, dar și crudă. Tata plecase când aveam șapte ani, iar ea nu i-a iertat niciodată absența. Toată furia și dezamăgirea ei s-au revărsat asupra mea.

Am fugit la Irina, prietena mea din liceu. M-a primit cu brațele deschise, dar după câteva luni am simțit că sunt o povară. Așa l-am cunoscut pe Cătălin. Era liniștit, serios, părea că știe ce vrea de la viață. M-a cerut în căsătorie după doar șase luni. Nu l-am iubit niciodată cu adevărat, dar mi s-a părut că el poate fi salvarea mea. Că lângă el voi avea liniștea pe care n-am avut-o niciodată acasă.

— Ești sigură? m-a întrebat Irina înainte de nuntă.

— Da… cred că da. Am nevoie de stabilitate, i-am răspuns, fără să-mi întâlnesc privirea în oglindă.

Cununia a fost simplă. Mama nu a venit. Nici nu m-a sunat. În noaptea nunții am plâns în baie, fără să știe nimeni. Cătălin era deja obișnuit cu tăcerile mele. Nu m-a întrebat niciodată ce simt cu adevărat.

Anii au trecut ca prin vis. Am lucrat ca asistentă medicală la un cabinet stomatologic din cartierul nostru din Ploiești. Cătălin lucra la o firmă de construcții. Ne vedeam seara la masă, schimbam câteva vorbe despre facturi sau vreme și apoi fiecare se retrăgea în lumea lui. El la televizor, eu la cartea mea sau pe telefon.

Nu ne-am certat niciodată cu adevărat. Dar nici nu ne-am iubit. Era ca și cum am fi fost doi străini care împărțeau aceeași casă din obligație. Îmi doream copii, dar nu am avut curajul să-i spun lui Cătălin asta. Poate pentru că știam că nu e omul lângă care vreau să cresc un copil.

Într-o seară de toamnă, după opt ani de căsnicie, am primit un mesaj de la mama: „Sper că ești fericită acum.” Atât. Nicio întrebare, nicio urmă de regret. Doar acea ironie amară care mă urmărea încă din copilărie.

M-am prăbușit pe podeaua bucătăriei și am plâns ca atunci când eram mică și mă ascundeam sub masă ca să nu mă găsească mama când era furioasă. Cătălin a intrat în cameră și m-a privit nedumerit.

— Ce-ai pățit?

— Nimic… doar sunt obosită.

Nu a insistat. Niciodată nu a insistat.

În acea noapte am stat trează până târziu, gândindu-mă la viața mea. Am fugit dintr-o închisoare și am intrat în alta. De data asta gratiile nu erau vizibile, dar erau acolo: lipsa iubirii, lipsa comunicării, lipsa curajului de a cere mai mult de la viață.

A doua zi am sunat-o pe Irina.

— Nu mai pot, Irina. Simt că mă sufoc din nou.

— Atunci pleacă! Fugi cât încă mai ai timp! mi-a spus ea fără ezitare.

— Dar unde să mă duc? Ce să fac? Am treizeci de ani… Nu mai sunt copil.

— Ești vie! Și meriți să fii fericită!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să mă uit la apartamente de închiriat pe internet. Am început să pun bani deoparte fără să știe Cătălin. Într-o zi am găsit un anunț: „Garsonieră micuță, aproape de centru.” Am sunat imediat și am stabilit o vizionare.

În seara aceea i-am spus lui Cătălin:

— Trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine ca și cum ar fi știut deja ce urmează.

— Vrei să pleci?

— Da… Nu mai pot trăi așa. Nu te-am iubit niciodată cu adevărat și cred că nici tu pe mine.

A oftat adânc și a dat din cap.

— Știam… Dar mi-a fost frică să spun ceva.

Ne-am despărțit fără scandaluri, fără reproșuri mari. Doar cu tristețe și un sentiment ciudat de ușurare.

Acum stau singură în garsoniera mea micuță și scriu aceste rânduri. Încerc să mă regăsesc după atâția ani în care am trăit pentru alții sau împotriva lor. Încerc să-mi dau voie să visez din nou, să cred că merit iubire adevărată și liniște sufletească.

Uneori mă întreb dacă voi reuși vreodată să scap cu adevărat din labirintul acesta al nefericirii sau dacă voi rămâne mereu prizoniera propriilor frici și alegeri greșite. Oare chiar putem să ne reinventăm după ce am trăit atâta timp în umbra altora? Voi ce credeți?