Între două focuri: Dragostea și familia mea

— Ivana, nu mai suport! Ori eu, ori ei! — vocea lui Darius răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea proaspătă nu mai reușește să acopere tensiunea. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea mi se oprește pe poza de pe frigider: eu, Darius și părinții mei, zâmbind larg la nunta noastră. Atunci credeam că nimic nu ne va despărți.

Totul a început cu o ceartă banală, la aniversarea mamei. Tata a făcut o glumă despre salariul lui Darius, iar el a reacționat urât. De atunci, Darius a refuzat să mai meargă la ei, să răspundă la telefon sau să le vorbească. La început am crezut că e doar o supărare trecătoare. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni. Orice încercare de împăcare s-a lovit de un zid.

— Nu pot să uit cum m-au umilit! — îmi spune Darius, cu ochii plini de furie și durere. — Tu nu vezi că nu mă respectă? Cum poți să stai de partea lor?

Încerc să-i explic că îi iubesc pe amândoi, dar cuvintele mi se blochează în gât. Mama mă sună aproape zilnic, plângând la telefon:

— Ivana, ce i-am făcut băiatului ăsta? De ce nu vrea să ne mai vadă? Tu nu mai ești fata noastră?

Mă simt vinovată față de toți. Seara, când mă întorc acasă de la serviciu, găsesc liniștea apăsătoare. Darius stă pe canapea, cu ochii în televizor, dar știu că nu vede nimic. Eu mă prefac că citesc, dar mintea mea e un carusel de întrebări fără răspuns.

Într-o duminică, încerc să-l conving pe Darius să mergem la părinții mei. Îi spun că tata e bolnav, că mama nu mai doarme nopțile de griji. El ridică din umeri:

— Nu mă interesează! Dacă le pasă de tine, să-și ceară scuze!

— Dar și tu ai greșit! — izbucnesc eu pentru prima dată. — Nu poți să-i ignori la nesfârșit!

Se ridică brusc și trântește ușa dormitorului. Rămân singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Îmi amintesc cum era Darius la început: atent, blând, gata să-mi aducă flori fără motiv. Acum pare un străin.

La serviciu, colegele mă întreabă de ce sunt mereu abătută. Nu pot să le spun adevărul. În orașul nostru mic din Moldova, lumea vorbește repede și judecă și mai repede. Oamenii cred că familia trebuie să fie unită, dar nimeni nu știe cât doare când trebuie să alegi între cei pe care îi iubești.

Într-o seară, mama vine neanunțată la noi acasă. Darius refuză să iasă din cameră. Mama stă la masă cu mine și îmi ia mâinile în ale ei:

— Ivana, tu nu meriți să suferi așa. Dacă el te iubește cu adevărat, va găsi o cale să se împace cu noi.

După ce pleacă, Darius iese din cameră și mă privește cu ochi reci:

— Ai chemat-o aici ca să mă umilești?

— Nu! Vreau doar să fim o familie normală…

— Poate că nu putem fi niciodată o familie normală! — strigă el.

În acea noapte dormim spate în spate. Mă gândesc la copilăria mea: la serile când stăteam cu părinții la povești, la mirosul de cozonac din casă, la siguranța pe care o simțeam lângă ei. Acum totul pare atât de departe.

Trec lunile și nimic nu se schimbă. Tata se internează în spital pentru o operație complicată. Îl rog pe Darius să vină cu mine.

— Nu pot! — spune el scurt.

Merg singură la spital. Mama mă ia în brațe și plânge pe umărul meu:

— Fata mea…

În salonul alb, tata îmi zâmbește slab:

— Să ai grijă de tine, Ivana…

Simt cum mă sfâșie pe dinăuntru această ruptură între două lumi care nu se mai pot întâlni.

Când mă întorc acasă, Darius mă așteaptă cu masa pusă. Îmi spune încet:

— Știu că suferi… Dar nu pot să uit ce mi-au făcut.

— Și eu sufăr… Dar nu vreau să-mi pierd familia pentru orgolii.

Ne privim lung, fiecare cu durerea lui. În acea seară adorm în brațele lui, dar știu că rana dintre noi rămâne deschisă.

Uneori mă întreb: cât putem sacrifica pentru dragoste? Când devine loialitatea față de familie o povară prea grea? Poate cineva să fie fericit când casa lui e un câmp de luptă între trecut și prezent?