Între două focuri: Când soțul nu poate spune mamei că nu putem avea copii

— Irina, când ne dai și tu un nepoțel?
Vocea soacrei mele, doamna Maria, răsună din capătul mesei, tăioasă și plină de nerăbdare. Tac. Mâinile îmi tremură sub masă, iar privirea mi se oprește pe farfuria neatinsă. Radu, soțul meu, evită contactul vizual cu mine. Își toarnă vin și zâmbește forțat, ca și cum întrebarea nici n-ar fi existat.

— Lasă-i, mamă, că sunt tineri, intervine cumnata mea, Simona, dar știu că nici ea nu crede ce spune. Toți așteaptă. Toți mă privesc ca pe o piesă lipsă dintr-un puzzle perfect.

Adevărul e că nu mai suntem tineri. Avem aproape zece ani de căsnicie și cinci de când încercăm să avem un copil. Am trecut prin investigații dureroase, tratamente costisitoare și nopți pline de lacrimi. Doctorii au spus-o clar: șansele sunt aproape nule. Dar nimeni nu știe asta în afară de noi doi. Sau, mai bine zis, doar eu port povara asta. Pentru că Radu nu poate – sau nu vrea – să-i spună mamei lui adevărul.

După masă, mă retrag pe balcon. Aprind o țigară, deși nu mai fumez de ani buni. Simt cum fumul îmi arde gâtul și lacrimile îmi curg fără să le pot opri. Radu mă urmează.

— Irina, te rog… Nu acum, șoptește el.

— Nu acum? Când? De câte ori trebuie să mai înghit întrebările astea? De câte ori trebuie să mă simt vinovată pentru ceva ce nu e vina mea? îi răspund printre suspine.

— Știi cum e mama… Nu ar înțelege. Ar suferi prea mult.

— Dar eu? Eu nu sufăr?

Radu tace. Îl văd cum se zbate între două lumi: cea a mamei lui și cea a noastră, care se destramă încet sub greutatea minciunii.

Noaptea, în pat, mă întorc cu spatele la el. Îmi amintesc prima dată când am aflat diagnosticul. Eram la clinica din București, iar doctorul ne-a spus-o fără menajamente: „Infertilitate idiopatică. Sunt șanse foarte mici.” Am ieșit pe hol și am plâns amândoi. Atunci mi-a promis că vom trece împreună peste orice. Dar timpul a trecut și promisiunea s-a transformat într-o tăcere apăsătoare.

A doua zi primesc un mesaj de la Maria: „Sper că nu te-ai supărat pentru ce-am zis ieri. Dar să știi că Radu merită să fie tată.” Îmi vine să urlu. Să-i spun totul. Să-i trimit toate analizele, toate rețetele și toate nopțile nedormite. Dar nu pot. Pentru că Radu nu vrea.

La serviciu, colegele vorbesc despre copii, grădinițe și vacanțe la mare. Eu zâmbesc mecanic și mă prefac că sunt ocupată cu un raport. În realitate, simt cum mă sufoc.

Seara îl găsesc pe Radu în sufragerie, uitându-se la televizor fără să vadă nimic.

— Trebuie să-i spui, îi spun hotărâtă.

— Nu pot, Irina! Nu pot s-o văd cum suferă! răbufnește el pentru prima dată.

— Dar pe mine mă vezi? Pe mine mă vezi cum mă sting zi de zi?

Se ridică și vine spre mine. Îmi ia mâinile în ale lui.

— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac…

— Atunci las-mă pe mine să-i spun!

Se uită la mine speriat, ca și cum i-aș fi propus să ne despărțim.

— Nu… Te rog… Dă-mi timp…

Timpul trece. Zilele se scurg la fel: muncă, acasă, vizite la Maria unde totul se repetă ca într-un coșmar fără sfârșit.

Într-o duminică, la prânz, Maria aduce iar vorba despre copii:

— Știi, Irina, am visat azi-noapte că țineam un băiețel în brațe… Era blond ca tine…

Simt cum mă sufoc. Mă ridic brusc de la masă.

— Irina! Ce-ai pățit? întreabă Simona.

— Nimic… Mă doare capul…

Merg la baie și mă privesc în oglindă. Chipul meu e palid, ochii roșii de oboseală și plâns. Nu mai pot continua așa.

În acea seară îi spun lui Radu:

— Dacă nu-i spui tu, îi spun eu. Nu mai pot trăi cu minciuna asta.

El tace mult timp. În cele din urmă dă din cap încet.

— Bine… Mergem împreună.

Două zile mai târziu suntem la Maria acasă. Inima îmi bate nebunește. Radu începe să vorbească, dar cuvintele îi rămân în gât. Îl iau de mână și continui eu:

— Mamaie… Vreau să știți ceva important despre noi… Am încercat ani de zile să avem un copil… Am făcut tot ce s-a putut… Dar nu se poate…

Maria mă privește ca și cum n-ar înțelege ce aud.

— Cum adică? Nu se poate? Poate n-ați încercat destul! Poate trebuie alt doctor!

Radu izbucnește în plâns pentru prima dată în fața ei:

— Mamă… Nu se poate…

Maria începe să plângă și ea. Simona ne privește șocată. Timpul pare că s-a oprit în loc.

După acea zi nimic nu mai e la fel. Maria nu-mi mai trimite mesaje cu reproșuri, dar nici nu mai vorbește prea mult cu mine. Radu e mai liniștit, dar între noi a rămas o tăcere grea.

Merg pe stradă și privesc copiii altora jucându-se în parc. Mă întreb dacă vreodată voi putea accepta cu adevărat viața asta fără copii sau dacă rana va rămâne mereu deschisă.

Oare câte femei trăiesc povara asta în tăcere? Oare cât timp putem duce singuri greutatea așteptărilor celorlalți?