Între Dorința de Liniște și Nevoia de Apropiere: Povestea unei Case Bătrânești

— Mamă, nu poți să stai singură aici! Ai văzut ce s-a întâmplat cu tanti Viorica, a căzut pe scări și n-a găsit-o nimeni două zile!

Vocea fiicei mele, Irina, răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la ea peste ochelari, încercând să-mi ascund iritarea. E a treia oară săptămâna asta când vine cu același discurs.

— Irina, nu sunt Viorica. Eu mă descurc. Știi bine că nu-mi place să fiu controlată la fiecare pas.

Ea oftează, își strânge palmele pe cana fierbinte și mă privește cu ochii aceia mari, plini de griji. De când a murit tatăl lor, copiii mei au devenit brusc părinții mei. Mă sună zilnic, mă vizitează aproape obsesiv, iar eu simt că pereții casei mele se strâng tot mai tare în jurul meu.

— Nu e vorba de control, mamă. E vorba să fim siguri că ești bine. Știi cât de mult ținem la tine…

O văd cum își mușcă buza de jos, semn că urmează să plângă. Îmi vine să o iau în brațe, dar mă abțin. Nu vreau să-i dau satisfacția că are dreptate.

După ce pleacă, rămân singură cu gândurile mele. Casa e liniștită, doar ceasul vechi ticăie pe perete. Mă plimb prin camerele goale, atingând cu mâna mobilele vechi, fiecare cu povestea ei. Aici am crescut trei copii, aici am râs și am plâns cu soțul meu, aici am simțit pentru prima dată ce înseamnă să fii cu adevărat acasă.

Dar acum, fiecare vizită a copiilor mei aduce cu ea un val de neliniște. Nu mai vin doar să mă vadă sau să stea la o poveste. Vin să verifice dacă am mâncat, dacă am luat pastilele, dacă am făcut focul la sobă. Mă simt ca un copil certat pentru că nu mi-am făcut temele.

Într-o duminică, când toți trei copiii mei — Irina, Radu și Simona — au venit împreună, tensiunea a atins apogeul.

— Mamă, trebuie să iei în serios vârsta ta! — a început Radu, mereu cel mai pragmatic dintre ei.

— Poate ar trebui să te muți la oraș cu unul dintre noi — a adăugat Simona, încercând să pară blândă.

Am izbucnit:

— Voi nu înțelegeți nimic! Aici e viața mea! Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni și nici să trăiesc ca o musafiră în casa voastră!

Irina a început să plângă în hohote. Radu s-a ridicat nervos și a ieșit afară să fumeze. Simona m-a privit lung, apoi a spus încet:

— Dar noi ce suntem pentru tine? Niște străini?

Am tăcut. N-am știut ce să răspund. În seara aceea, după ce au plecat, am stat pe prispa casei și m-am uitat la stele. Mi-am dat seama cât de greu e să fii bătrân: nu pentru că nu te mai țin picioarele sau pentru că uiți lucruri simple, ci pentru că trebuie să lupți zilnic pentru un pic de demnitate.

În zilele următoare, Irina a început să vină și mai des. Îmi aducea mâncare gătită la oraș — „sănătoasă”, cum îi place ei să spună — dar gustul era străin pentru mine. Sarmalele mele nu aveau nevoie de quinoa sau tofu.

Într-o zi am găsit-o cotrobăind prin sertarele mele.

— Ce cauți acolo?

— Voiam doar să văd dacă ai destule medicamente…

— Nu ai încredere în mine deloc? — am întrebat-o cu voce tremurată.

A izbucnit:

— Mi-e frică! Mi-e frică să nu te pierd! Nu vreau să pățim ca familia Popescu!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Pentru prima dată am înțeles: teama lor nu era despre mine, ci despre ei. Despre neputința lor de a accepta că timpul trece și nu pot controla totul.

Am decis atunci să le propun un compromis: să vină pe rând, o dată pe săptămână fiecare, fără insistențe inutile sau verificări ascunse. Să bem cafeaua împreună, să povestim ca altădată și atât. Au acceptat greu, dar au acceptat.

Acum casa mea e din nou liniștită. Îmi aud gândurile și pot respira fără teamă că cineva mă judecă pentru fiecare pas greșit. Dar uneori mă întreb: oare nu sunt prea egoistă? Oare nu le cer prea mult când vreau doar liniște?

Poate că bătrânețea e despre a găsi echilibrul între dorința de a fi liber și nevoia de a fi iubit. Voi ce credeți? Cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?