Între Datorii și Dragostea de Mamă: Povestea Mea, Ivana

— Ivana, nu mai avem cu ce plăti rata la bancă! Vocea soacrei mele, Mariana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, cu mâinile tremurânde pe cana fierbinte, încercând să-mi ascund panica. Rareș, băiatul meu de șapte ani, tocmai se încălța pentru școală, iar eu încercam să-i zâmbesc, deși simțeam cum mă apasă greutatea lumii pe umeri.

— Ivana, mă auzi? Trebuie să faci ceva! Dacă nu plătim, ne iau casa! Mariana ridica vocea, iar eu simțeam cum fiecare cuvânt al ei îmi sfâșie sufletul. Nu era prima dată când mă ruga să o ajut. De fapt, de când soțul meu, Vlad, a plecat la muncă în Germania, Mariana se baza pe mine pentru orice: facturi, cumpărături, chiar și pentru medicamentele ei. Dar acum era vorba de o sumă mult prea mare, iar eu abia reușeam să acopăr cheltuielile casei noastre.

— Mariana, nu mai pot. Am și eu rate, am grijă de Rareș, nu pot să mă împart în zece. Am încercat să-mi păstrez calmul, dar vocea mi-a tremurat. Mariana s-a uitat la mine cu ochii ei mari, umezi, și pentru o clipă am simțit milă. Dar apoi m-am gândit la Rareș, la cum mă roagă în fiecare seară să stau cu el, să-i citesc povești, iar eu, obosită, abia dacă mai pot să-i răspund.

— Dacă nu mă ajuți tu, cine să mă ajute? Vlad nu trimite destui bani, iar eu nu mai am pe nimeni! A început să plângă, iar eu am simțit cum vinovăția mă sufocă. M-am ridicat, am tras aer în piept și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. De ce trebuie să port eu povara greșelilor altora? De ce trebuie să aleg între a fi o mamă bună și a fi o noră responsabilă?

În acea zi, la serviciu, nu m-am putut concentra deloc. Lucrez ca asistentă la un cabinet stomatologic, iar pacienții veneau și plecau, dar eu eram cu gândul acasă. Mă întrebam dacă Rareș a mâncat, dacă Mariana a reușit să plătească măcar factura la lumină. Șefa mea, doamna Popescu, m-a tras deoparte la finalul programului.

— Ivana, te văd abătută de ceva vreme. E totul în regulă acasă? Am dat din cap, încercând să zâmbesc, dar lacrimile mi-au umplut ochii. Nu puteam să-i spun adevărul. Cine ar înțelege? Toți cred că dacă ai un soț plecat în străinătate, trăiești bine. Dar nimeni nu știe cât de greu e să fii singură, să fii mamă, noră, femeie de serviciu, contabilă și psiholog, toate în același timp.

Seara, când am ajuns acasă, Rareș mă aștepta cu caietul de teme deschis.

— Mami, mă ajuți la matematică? Am încercat să-i zâmbesc, dar eram epuizată. Mariana stătea pe canapea, cu ochii roșii de plâns. Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una a datoriilor și a disperării, alta a copilăriei și a nevoii de dragoste.

— Mami, de ce ești tristă? Rareș mă privea cu ochii lui mari, sinceri. Am îngenuncheat lângă el și l-am strâns în brațe.

— Nu sunt tristă, puiule. Sunt doar obosită. Dar o să fie bine, îți promit. Am mințit. Nu știam dacă o să fie bine. Noaptea, când toți dormeau, am plâns în pernă, întrebându-mă dacă nu cumva sacrific totul pentru niște datorii care nu sunt ale mele. Dacă nu cumva îl pierd pe Rareș, încercând să salvez pe cineva care nu vrea să se salveze singur.

Au trecut săptămâni în care am trăit cu frica zilei de mâine. Mariana a început să mă evite, să nu-mi mai vorbească decât despre bani. Vlad suna tot mai rar, iar când suna, discuțiile noastre se terminau mereu cu reproșuri.

— Ivana, trebuie să ai grijă de mama. Eu nu pot să vin acum, am prea mult de lucru. Tu ești acolo, tu vezi ce e nevoie. Dar eu? Cine are grijă de mine? Cine mă întreabă dacă mai pot?

Într-o seară, Rareș a venit la mine cu un desen. Era el, eu și Vlad, toți ținându-ne de mână. Sub desen scria: „Vreau să fim fericiți.” Am izbucnit în plâns. Atunci am știut că trebuie să fac o schimbare. Am chemat-o pe Mariana la bucătărie.

— Mariana, trebuie să vorbim. Nu mai pot continua așa. Am nevoie să fiu mamă pentru Rareș, am nevoie să am grijă de mine. Nu pot să port singură toate aceste datorii. Trebuie să găsim o soluție împreună, nu să mă lași doar pe mine să le rezolv.

Mariana s-a uitat la mine, surprinsă. Pentru prima dată, am văzut în ochii ei nu doar disperare, ci și rușine. A început să plângă în tăcere.

— Știu că nu e corect, Ivana. Dar nu mai am pe nimeni. Mă simt singură, neputincioasă. Mi-e frică să nu rămân pe drumuri.

Am luat-o de mână.

— Nu ești singură, dar nici eu nu pot să mă pierd pe mine ca să te salvez. Hai să mergem împreună la bancă, să vedem ce putem face. Poate găsim o soluție, dar nu mai pot să mă sacrific la nesfârșit.

A doua zi am mers împreună la bancă. Am vorbit cu un consilier, am găsit o variantă de reeșalonare a datoriei. Nu era ușor, dar măcar nu mai eram singură în lupta asta. Mariana a început să caute un loc de muncă, iar eu am început să-mi fac timp pentru Rareș. Seara îi citeam povești, îl ascultam, îi eram mamă cu adevărat.

Au trecut luni de zile până când am simțit că respir din nou. Vlad a venit acasă pentru o scurtă vacanță. Pentru prima dată, am avut curajul să-i spun ce simt.

— Vlad, nu mai pot să fiu singură în toate astea. Avem nevoie să fim o familie, nu doar niște oameni care trăiesc sub același acoperiș. Dacă vrei să fim bine, trebuie să fim împreună, să ne ajutăm reciproc.

Vlad a tăcut mult timp, apoi m-a îmbrățișat. Nu știu dacă va fi ușor de acum înainte, dar știu că am făcut primul pas spre mine însămi.

Acum, când mă uit la Rareș, mă întreb: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru ceilalți? Unde tragem linia între responsabilitate și fericirea noastră? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu, dar știu sigur că nu vreau să-mi pierd copilul și pe mine însămi, încercând să salvez pe cineva care nu vrea să fie salvat. Voi ce ați face în locul meu?