Între datorie și iubire: Povestea unei surori mai mari

— Sorina, nu mai pot, nu mai pot! — vocea Ioanei tremura la telefon, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Era trecut de ora zece seara, iar eu tocmai terminasem de spălat vasele, cu gândul să mă așez, în sfârșit, pe canapea, să respir puțin. Dar liniștea mea nu avea să dureze nici măcar o clipă.

— Ce s-a întâmplat, Ioana? — am întrebat, încercând să-mi ascund oboseala din glas.

— Mama iar a început cu reproșurile, că nu fac nimic bine, că nu sunt în stare să am grijă de ea, că tu ai fost mereu cea responsabilă… Nu mai suport, Sorina! De ce nu-i spui tu că nu e corect? De ce trebuie să fiu eu mereu cea slabă?

Am închis ochii, simțind cum mă apasă greutatea cuvintelor ei. Era același scenariu de ani de zile, doar că acum, parcă, totul era mai apăsător. Mama, cu vocea ei tăioasă, mereu nemulțumită, mereu cu așteptări imposibile. Ioana, sensibilă, mereu în umbra mea, mereu comparată. Iar eu… eu eram cea care trebuia să țină totul laolaltă, să nu se destrame nimic, să nu se supere nimeni.

— Ioana, știu că e greu, dar… — am început, dar ea m-a întrerupt, plângând și mai tare.

— Nu, tu nu știi! Tu ai plecat, ai viața ta, ai scăpat! Eu am rămas aici, cu ea, cu toate pretențiile și nemulțumirile ei. Tu vii, o ajuți, dar apoi pleci. Eu nu pot să plec, Sorina! Nu pot!

M-am simțit vinovată. Da, eu plecasem. După facultate, m-am mutat la București, am găsit un job, mi-am făcut o familie. Dar, de fiecare dată când mama avea nevoie de ceva, eu eram cea care venea, care rezolva, care se ocupa de tot. Ioana rămăsese acasă, prinsă în orașul nostru mic, cu visele ei amânate, cu viața pusă pe pauză.

— Ioana, nu e vina ta. Și nici a mea. Mama… e așa cum e. Poate ar trebui să vorbim cu ea, să-i spunem că nu mai putem, că avem nevoie de spațiu… — am încercat să găsesc o soluție, dar știam că nu va fi atât de simplu.

— Tu chiar crezi că o să asculte? — a râs amar. — Ea nu vede decât ce vrea. Pentru ea, tu ești fata perfectă, iar eu… eu sunt doar o dezamăgire.

Mi-am amintit de copilărie. De serile în care mama venea obosită de la muncă și începea să țipe pentru orice lucru mărunt. De cum mă străduiam să fiu cea mai bună la școală, să nu-i dau motive de supărare. De cum o luam pe Ioana de mână și o ascundeam în camera noastră, să nu audă cearta. De cum, mereu, eu eram cea care trebuia să repare totul, să aducă liniștea.

Anii au trecut, dar rolurile au rămas aceleași. Eu, responsabila. Ioana, sensibilă. Mama, autoritară și greu de mulțumit. Tata… tata a plecat când aveam doisprezece ani, lăsându-ne cu o mamă și mai frustrată, și mai singură. De atunci, am simțit că trebuie să fiu și mamă, și tată, și soră, și tot ce lipsea.

— Sorina, nu mai pot să trăiesc așa. Mă simt captivă. Nu am curaj să plec, pentru că mă simt vinovată. Dar nici nu mai pot să rămân. — vocea Ioanei era stinsă, ca un ecou al propriei mele oboseli.

— Ioana, hai să ne vedem mâine. Vin la tine. Vorbim față în față, găsim o soluție. Nu ești singură, te rog să nu uiți asta. — am spus, cu o hotărâre pe care nu o simțeam pe deplin.

Noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la toate momentele în care am pus pe pauză viața mea pentru familie. La câte relații am pierdut pentru că nu puteam să mă rup de acasă, la câte vise am amânat. Soțul meu, Mihai, mă întrebase de atâtea ori de ce nu pot să spun „nu”, de ce mă las consumată de problemele lor. Dar cum să-i explic? Cum să-i spun că, în familia noastră, iubirea se măsura în sacrificii, nu în cuvinte frumoase?

A doua zi, am ajuns la casa copilăriei noastre. Ioana mă aștepta pe bancă, sub nucul bătrân. Avea ochii umflați de plâns, iar mâinile îi tremurau. M-am așezat lângă ea, fără să spun nimic. Am stat așa, în liniște, minute bune.

— Ți-e frică de ea? — m-a întrebat, brusc.

— Da, mi-e frică. Dar nu de ea, ci de ce devin eu când sunt lângă ea. Mă pierd pe mine, Ioana. Uit cine sunt, ce vreau. — am recunoscut, pentru prima dată cu voce tare.

— Și atunci, de ce nu pleci de tot? De ce nu mă lași să mă descurc singură?

— Pentru că nu pot. Pentru că te iubesc. Pentru că, oricât de greu ar fi, nu pot să te las singură cu ea. — am spus, cu lacrimi în ochi.

În acel moment, mama a ieșit pe ușă, cu fața încruntată.

— Ce faceți aici, iar stați degeaba? Ioana, ai spălat vasele? Sorina, ai adus medicamentele?

M-am ridicat, simțind cum mă cuprinde furia.

— Mamă, trebuie să vorbim. Nu mai putem așa. Ne sufoci cu pretențiile tale, cu reproșurile. Și eu, și Ioana avem viețile noastre. Avem nevoie de spațiu, de înțelegere. Nu suntem responsabile pentru fericirea ta!

Mama s-a uitat la mine, șocată. Pentru prima dată, nu a avut replică. Ioana s-a uitat la mine cu ochii mari, nevenindu-i să creadă că am avut curajul să spun asta.

— Dacă nu vă place, puteți pleca amândouă! — a izbucnit mama, dar vocea ei nu mai avea aceeași putere ca altădată.

Am luat-o pe Ioana de mână și am plecat. Am mers pe străzile copilăriei noastre, fără să spunem nimic. Simțeam că, pentru prima dată, am făcut ceva pentru noi. Că, poate, nu e prea târziu să ne găsim fericirea, dincolo de datorie, dincolo de vină.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: Oare cât din viața mea am trăit-o pentru mine și cât pentru ceilalți? Unde se termină datoria și începe dreptul la fericire? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?