Între Datorie și Iubire: Povestea unei Mame Românce
— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa! vocea Anei răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, în timp ce eu, Maria, mă prefac că spăl vasele, dar mâinile îmi tremură. E târziu, aproape de miezul nopții, iar copiii ei dorm în camera de lângă. Simt cum inima mi se strânge ca o bucată de pâine uscată.
— Ana, gândește-te la copii… Ce-o să faci cu ei? Unde o să mergeți? Știi bine că nu avem loc aici pentru patru oameni, îi răspund încet, fără să o privesc în ochi. Știu că o doare. Știu că o împing spre ceva ce nu mai poate suporta.
Ana oftează adânc și-și strânge palmele pe masă. — Nu mai pot cu Mihai. Nu mă mai iubește, mamă. Nu mă mai respectă. Mă simt invizibilă în casa mea. Copiii simt totul. Nu vreau să crească într-o familie unde mama lor plânge în fiecare seară.
Îmi mușc buza și mă uit la poza de pe frigider: Ana și Mihai, la nuntă, zâmbind larg. Atunci am crezut că totul va fi bine. Că fata mea va avea parte de liniștea pe care eu n-am avut-o niciodată cu tatăl ei. Dar viața nu e ca în poze.
— Ana, eu nu pot să te ajut cum ai nevoie… Salariul meu abia ajunge pentru mine. Dacă vii aici cu copiii, va trebui să dormim toți claie peste grămadă. Și ce-o să zică lumea? O să spună că nu ți-ai ținut familia.
— Lumea? Mamă, lumea nu trăiește cu noi! Lumea nu știe ce e în sufletul meu! izbucnește ea, cu lacrimi în ochi. — Tu mă vrei fericită sau vrei doar să nu te vorbească vecinii?
Mă simt mică, vinovată. Îmi aduc aminte de serile când și eu plângeam după ușă, când tatăl Anei venea beat acasă și arunca cuvinte grele. N-am avut curajul să plec niciodată. Am rămas pentru că „așa se face”. Dar oare am făcut bine?
— Ana, nu vreau să suferi… Dar mi-e frică. Mi-e frică să nu te pierd, să nu ajungi mai rău. Mihai nu e un om rău… poate doar trece printr-o perioadă grea.
— Mamă, el a trecut prin „perioade grele” de când m-am măritat cu el! Nu vezi că nu se schimbă nimic? Copiii mei merită mai mult decât atât! Eu merit mai mult!
Tace. O văd cum își șterge lacrimile cu dosul palmei și se ridică încet de la masă. Merge la copii, îi privește dormind și le mângâie părul blond. Mă uit la ea și simt un amestec de rușine și neputință.
A doua zi dimineață, când mă trezesc, Ana e deja la bucătărie, pregătind pachețelul pentru școală al Mariei, fata cea mare. O privesc cum își ascunde oboseala sub un zâmbet forțat.
— Mamă… am decis. O să vorbesc cu Mihai azi. O să-i spun că vreau divorțul.
Simt cum mi se taie respirația. — Ana… te rog… gândește-te bine! Nu te grăbi! Poate găsiți o soluție… Poate mergeți la preot sau la un psiholog…
— Am încercat tot ce se putea încerca! Nu mai vreau să trăiesc așa! Vreau ca fetele mele să vadă că mama lor are curaj! Că nu acceptă orice doar ca să fie „în rând cu lumea”.
Nu știu ce să-i spun. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Îmi amintesc de vecina noastră, doamna Stanciu, care a divorțat acum doi ani și toată strada a vorbit despre ea luni întregi. Dar ea pare mai fericită acum decât oricând.
După-amiază, Mihai vine să ia copiii de la școală. Îl văd din fereastră: e obosit, tras la față, dar încăpățânat. Ana îl așteaptă pe hol.
— Mihai, trebuie să vorbim.
El oftează și dă din cap: — Iar? Ce-ai mai găsit acum?
— Nu mai pot continua așa. Vreau divorțul.
Mihai izbucnește: — Și unde o să mergi? La mă-ta? Crezi că te primește cu toți copiii?
Ana îl privește drept în ochi: — Dacă trebuie, da! Dar mai bine claie peste grămadă decât sufletul claie peste grămadă!
El pleacă trântind ușa. Eu rămân nemișcată pe hol, cu inima bătându-mi nebunește.
Seara, Ana vine la mine în cameră și se așază pe marginea patului.
— Mamă… știu că ți-e greu. Știu că n-ai bani și nici spațiu destul. Dar am nevoie de tine acum mai mult ca niciodată.
O iau în brațe și plângem amândouă ca două copile pierdute într-o lume prea mare pentru noi.
În zilele următoare, orașul forfotește de zvonuri: „Fata Mariei divorțează!”, „Vai de capul ei!”, „Ce-o să facă cu atâția copii?”. Merg la magazin și simt privirile grele ale vânzătoarei și ale vecinelor care șușotesc pe la colțuri.
Dar Ana pare mai liniștită decât am văzut-o vreodată. Copiii se joacă în curte și râd din nou fără teamă.
Într-o seară, după ce adoarme toată lumea, stau singură pe scaunul vechi din bucătărie și mă gândesc: oare am făcut bine că am încercat s-o țin lângă Mihai? Oare e datoria unei mame să-și sacrifice copilul pentru „liniștea” aparentă a familiei? Sau e mai important ca fiecare om să-și găsească fericirea?
Poate că nu am răspunsuri clare… Dar știu sigur că dragostea adevărată înseamnă să fii alături de copilul tău chiar și atunci când ți-e cel mai frică.
Oare câte mame din România trăiesc aceeași luptă ca mine? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?