Între datorie și iubire: Povestea unei mame puse la încercare

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem sta așa, cu chirie, la mila proprietarilor. Am nevoie de ajutorul tău.

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Îl priveam peste ceașca aburindă, încercând să-mi ascund neliniștea. Era duminică, iar soarele timid de aprilie pătrundea prin perdeaua subțire, dar în sufletul meu era furtună.

— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Eu și Irina… vrem să ne luăm un apartament. Dar nu ne ajung banii pentru avans și banca nu ne aprobă creditul decât dacă vii tu garant sau iei tu creditul pe numele tău. E singura șansă, mamă.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc pământul de sub picioare. Aveam 62 de ani, o pensie modestă după 35 de ani ca profesoară de limba română și un apartament vechi, moștenit de la părinți. Nu aveam datorii, dar nici economii mari. Vlad era singurul meu copil, lumina ochilor mei, dar cererea lui mă arunca într-o prăpastie de frică și nesiguranță.

— Vlad, tu știi ce înseamnă asta? Dacă nu plătiți rata, pierd tot ce am. Rămân pe drumuri la bătrânețe!

— Mamă, nu se va întâmpla asta! Eu am serviciu stabil, Irina la fel. E doar o formalitate. Toți colegii mei au făcut la fel cu părinții lor. Ce fel de mamă ești dacă nu mă ajuți?

Cuvintele lui au tăiat adânc. M-am ridicat încet și am început să spăl ceașca, doar ca să-mi ascund lacrimile. M-am gândit la anii în care l-am crescut singură după ce tatăl lui a plecat cu alta. La sacrificiile făcute ca să-i dau tot ce avea nevoie. La nopțile nedormite când era bolnav sau când nu venea acasă la timp.

Irina a intrat în bucătărie cu un zâmbet forțat.

— Maria, știm că e greu să iei o decizie, dar e pentru viitorul nostru. Și al nepoților tăi, poate…

Am simțit cum presiunea crește. Toată lumea părea să creadă că e normal ca părinții să-și pună viața gaj pentru copiii lor. Dar eu? Eu unde mai eram în toată povestea asta?

Seara aceea a trecut greu. M-am plimbat prin apartament ca o umbră, atingând mobila veche, fotografiile din tinerețe, amintirile cu Vlad copil. M-am întrebat dacă nu cumva sunt egoistă că mă gândesc la mine. Dar dacă îi ajut și ceva merge prost? Dacă rămân fără casă?

A doua zi am mers la bancă împreună cu Vlad și Irina. Consiliera bancară, o femeie tânără pe nume Camelia, mi-a explicat calm:

— Doamnă Popescu, dacă semnați acest contract, apartamentul dumneavoastră devine garanție pentru creditul fiului dumneavoastră. Dacă nu plătesc ratele, banca poate executa silit imobilul.

Vlad îmi strângea mâna sub birou.

— Mamă, te rog… Nu ne lăsa în drum.

Am simțit cum toți ochii sunt pe mine: ai fiului meu, ai nurorii mele, ai funcționarei care probabil vedea zeci de astfel de cazuri pe zi. Am cerut timp de gândire.

În zilele următoare, am început să primesc telefoane de la rude:

— Maria, ce faci? Îți dai casa pe mâna lor? — mă întreba sora mea, Elena.
— E băiatul tău! Cum să nu-l ajuți? — insista vecina de la trei.

Toată lumea avea o părere. Nimeni nu știa însă cât mă doare această alegere.

Într-o seară, Vlad a venit singur la mine.

— Mamă… știu că te-am pus într-o situație imposibilă. Dar simt că fără ajutorul tău nu pot merge mai departe. Toți prietenii mei au deja casele lor… Eu sunt singurul care încă stau cu chirie.

L-am privit lung. Era același copil care venea plângând la mine când îl necăjeau colegii la școală. Dar acum era bărbat și eu trebuia să-l las să-și poarte singur greutățile?

— Vlad… poate că uneori trebuie să înveți să lupți singur pentru ce-ți dorești. Eu te iubesc mai mult decât orice pe lume, dar nu pot risca tot ce am pentru un vis care poate nu e al meu.

A izbucnit:

— Deci nu mă ajuți! Nici tu! Toată viața m-ai ținut sub aripa ta și acum mă lași baltă!

A trântit ușa și a plecat. Am rămas singură în liniștea apăsătoare a apartamentului meu.

Au trecut zile fără să-mi răspundă la telefon. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și eliberată într-un fel ciudat. Am început să vorbesc cu alte mame din bloc; unele își pierduseră casele din cauza unor astfel de credite făcute pentru copii care apoi au divorțat sau au plecat din țară.

Într-o duminică dimineață, Vlad s-a întors. Avea ochii roșii și părea mai matur.

— Mamă… Îmi pare rău că am reacționat așa. Am vorbit cu Irina și cred că vom încerca să strângem bani pentru avans fără să te implicăm pe tine. Poate va dura mai mult… dar nu vreau să te pun în pericol.

L-am îmbrățișat plângând amândoi.

Acum stau la fereastră și privesc copacii înfloriți din fața blocului. Mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru copiii noștri? Unde se termină datoria și începe iubirea sănătoasă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?