Între datorie și iubire: Când mama mea a refuzat să-mi crească copilul

— Nu pot, Irina. Nu mai pot, pur și simplu. Am și eu viața mea, nu sunt dădaca nimănui!
Cuvintele mamei mele au căzut ca un trăsnet peste bucătăria mică, unde aburii de la ceai se amestecau cu mirosul de supă rămasă de la prânz. Țineam în brațe pe Maria, fetița mea de trei ani, care tocmai se trezise din somnul de amiază și se agăța de gâtul meu cu degețelele ei mici. M-am uitat la mama, încercând să-mi dau seama dacă glumește. Dar privirea ei era tăioasă, obosită, de parcă fiecare rid de pe fața ei era o rană veche, nevindecată.

— Mamă, te rog… Nu știu ce să fac. Nu mai pot lipsi de la serviciu, șefa mi-a spus clar că dacă mai întârzii o dată, mă dă afară. Nu am cu cine s-o las pe Maria. Te rog, doar câteva luni, până găsesc o soluție…

Mama a oftat adânc și s-a așezat la masă, cu palmele strânse una peste alta. — Irina, am crescut trei copii. Am muncit o viață întreagă. Acum vreau și eu să trăiesc. Să mă duc la teatru, la plimbare cu prietenele, să citesc o carte fără să mă întrerupă cineva. Nu e vina mea că soțul tău v-a lăsat.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls aerul din plămâni. Soțul meu, Vlad, ne părăsise cu un an în urmă, plecase „să-și găsească fericirea” în alt oraș, lăsându-mă singură cu un copil mic și cu rate la bancă. De atunci, mama fusese sprijinul meu, dar mereu cu jumătate de inimă, mereu cu reproșuri ascunse în spatele ajutorului.

— Dar e nepoata ta! am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Cum poți să spui că nu vrei să o vezi crescând?

Mama s-a ridicat brusc, trântind scaunul. — Nu mă judeca! Nu știi cât am tras pentru voi! Și dacă nu mă opresc acum, n-o să mai am niciodată timp pentru mine. Găsește altă soluție!

Am plecat de acolo cu Maria în brațe, simțindu-mă mai singură ca niciodată. Pe drum spre casă, fetița mea m-a întrebat cu vocea ei subțire: — Mami, de ce e bunica supărată?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de trei ani că uneori dragostea nu e de ajuns? Că oamenii pe care îi iubești cel mai mult pot fi și cei care te rănesc cel mai tare?

Seara, după ce am adormit-o pe Maria, am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am simțit vinovată că îi cer prea mult mamei mele. M-am simțit furioasă că nu vrea să mă ajute. M-am simțit neputincioasă, prinsă între datoria de mamă și nevoia disperată de sprijin.

A doua zi la serviciu, am încercat să par normală. Colega mea, Camelia, m-a tras deoparte la pauză.

— Irina, arăți groaznic. Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Camelia m-a ascultat fără să mă întrerupă, apoi mi-a spus:

— Știi… și mama mea a fost la fel. Când am avut nevoie de ea, mi-a spus că are dreptul la viața ei. Am crezut că nu o să o iert niciodată. Dar acum înțeleg. Poate că noi, femeile din generația asta, suntem prinse între două lumi: una în care trebuie să fim perfecte la serviciu și acasă, și alta în care nimeni nu ne mai ajută cu adevărat.

Vorbele ei m-au făcut să mă gândesc. Poate că mama avea dreptate într-un fel. Poate că nu era datoria ei să-mi crească copilul. Dar atunci… ce era să fac?

Am început să caut soluții. Am pus anunțuri pe grupurile de mămici din cartier, am întrebat vecinele dacă știu vreo doamnă serioasă care să stea cu Maria câteva ore pe zi. Am găsit-o pe tanti Lenuța, o femeie blândă de 60 de ani care fusese educatoare la grădiniță. Nu era ieftin, dar era singura mea șansă.

Primele zile au fost grele. Maria plângea după mine, eu plângeam după ea. Mama nu m-a sunat deloc. Simțeam un gol imens în suflet și o furie mocnită care nu mă lăsa să dorm noaptea.

Într-o seară, după două săptămâni de tăcere, mama a venit la noi acasă. A bătut încet la ușă și a intrat fără să aștepte răspunsul.

— Irina… am venit să văd cum sunteți.

Am privit-o rece. — Suntem bine. Ne descurcăm.

S-a uitat la Maria, care se juca pe covor cu păpușa preferată.

— Îmi pare rău că am țipat atunci. Dar simt că nu mai pot. Am obosit… Și mi-e frică să nu mă îmbolnăvesc iar.

Am simțit cum inima mi se înmoaie puțin. Știam că mama avusese probleme cu inima anul trecut. Poate că teama ei era reală.

— Știu că nu-ți e ușor, mamă. Dar nici mie nu-mi e. Și uneori simt că nu mai pot nici eu…

Am stat amândouă pe canapea, fără să vorbim mult timp. Apoi mama a luat-o pe Maria în brațe și a început să-i spună o poveste. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt chiar singură.

Viața nu s-a schimbat peste noapte. Tanti Lenuța a rămas cu noi încă un an, până când Maria a mers la grădiniță. Relația cu mama a rămas complicată: ne certam des, dar ne și împăcam la fel de repede. Am învățat să nu mai cer imposibilul de la ea și să-mi accept limitele.

Uneori mă întreb: oare cât de mult putem cere de la părinții noștri? Unde se termină datoria lor și unde începe libertatea noastră? Poate că fiecare familie trebuie să-și găsească propriul răspuns.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că e drept să cerem ajutorul părinților noștri sau ar trebui să-i lăsăm să-și trăiască viața?