Între Datorie și Dorință: Povestea Unei Fiice Invizibile

— Nu pot să cred, mamă! Ai renunțat la apartament fără să ne întrebi măcar? Am izbucnit, cu vocea tremurândă, în bucătăria mică a socrilor mei, unde fiecare centimetru părea să apese pe sufletul meu.

Mama a oftat, evitându-mi privirea. — Victoria are nevoie mai mare, Ilinca. E bătrână, are grijă de copii și de nepoți… Tu ești tânără, te descurci.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De trei ani locuiesc cu socrii, într-un apartament de două camere, împărțind baia cu cumnata și copiii ei gălăgioși. Soțul meu, Radu, vine târziu de la muncă și nu mai avem intimitate. Strângem fiecare leu pentru un avans la bancă, visând la o garsonieră doar a noastră. Fratele meu, Vlad, abia a terminat facultatea și încă nu-și găsește un job stabil. Dar pentru mama, toate astea păreau invizibile.

— Dar noi? Noi nu contăm? Vlad stă cu tine în sufragerie, eu mă sufoc aici… De ce mereu Victoria e pe primul loc?

Mama a tăcut. În ochii ei am văzut oboseală, dar și o urmă de vinovăție. — Victoria m-a crescut după ce tata a murit. Fără ea nu știu ce m-aș fi făcut. Acum e rândul meu să o ajut.

M-am prăbușit pe scaun. Mă simțeam ca un copil care cere atenție și nu primește decât resturi de afecțiune. Am ieșit pe balconul minuscul, unde Radu fuma în liniște.

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat el, fără să ridice privirea din telefon.

— Mama a dat apartamentul mătușii Victoria. Nici măcar nu ne-a întrebat dacă avem nevoie…

Radu a ridicat din umeri. — Știi cum e mama ta. Mereu se sacrifică pentru alții. Poate ar trebui să accepți că nu te va pune niciodată pe primul loc.

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât voiam să recunosc. M-am gândit la copilăria mea: mereu la coadă după nevoile Victoriei sau ale verișorilor mei. Când am vrut să merg la liceu în oraș, mama a spus că nu avem bani de navetă, dar pentru operația fiicei Victoriei s-au găsit imediat fonduri.

Seara, când Vlad a venit acasă, l-am găsit în bucătărie cu mama. Vorbeau în șoaptă.

— Nu-i corect, mamă… și eu am nevoie de spațiu să învăț pentru interviuri. De ce nu ne-ai spus?

— Vlad, tu ești băiat tânăr, te descurci. Victoria e singură cu atâția pe cap…

Am simțit cum furia mi se urcă în gât. — Mereu aceeași poveste! Noi suntem tineri și ne descurcăm! Dar dacă nu ne ajuți acum, când avem nevoie cel mai mult?

Mama s-a ridicat brusc și a început să plângă. — Nu știți voi ce-i datoria față de familie! Victoria m-a salvat când eram mică! Eu nu pot să o las la greu!

Am rămas cu Vlad privind-o neputincioși. El a dat din cap resemnat.

— Ilinca, nu are rost să ne certăm cu ea… Niciodată n-o să ne vadă pe noi primii.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la toate sacrificiile făcute de mama pentru alții și la cât de puțin am primit noi. La cât de mult am încercat să-i câștig dragostea și recunoașterea, dar mereu am fost pe locul doi.

A doua zi am primit un mesaj de la mătușa Victoria: „Mulțumesc că ai înțeles situația. Mama ta e un înger.”

Am simțit cum mi se strânge inima de furie și neputință. Nu am răspuns.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit apăsătoare. Socrii se uitau ciudat la mine când mă retrăgeam în camera noastră minusculă. Cumnata făcea glume despre „norocul” nostru că avem unde sta.

Într-o seară, Radu mi-a spus:

— Ilinca, trebuie să găsim o soluție. Nu putem trăi așa la nesfârșit.

— Și ce vrei să fac? Să mă rog de mama să ne ajute? Să-i spun că merităm și noi ceva?

— Nu știu… Poate ar trebui să te gândești la tine pentru o dată.

Am început să caut joburi suplimentare. Am acceptat ore suplimentare la birou și am început să predau meditații online. Vlad s-a angajat ca livrator de mâncare ca să poată strânge bani pentru chirie.

Mama venea rar pe la noi și când venea aducea mereu pachete pentru copiii Victoriei sau vorbea despre problemele surorii ei.

Într-o zi am cedat:

— Mamă, știi că Vlad vrea să se mute cu chirie? Știi că eu și Radu nu mai suportăm viața asta?

Mama a oftat din nou.

— O să vă descurcați voi… Sunteți tineri…

Am izbucnit:

— Dar dacă nu ne descurcăm? Dacă tot ce facem nu e suficient? Când o să fie rândul nostru?

Mama s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Ilinca… eu doar încerc să fac ce cred că e bine…

Am plecat din cameră plângând.

Au trecut luni până când Vlad a reușit să se mute cu doi colegi într-o garsonieră veche. Eu și Radu am reușit să strângem un avans mic și am găsit o garsonieră la periferie. Nu era mult, dar era a noastră.

Mama a venit la inaugurare cu un buchet de flori și ochii roșii de plâns.

— Îmi pare rău dacă v-am dezamăgit… Poate n-am știut să fiu mamă pentru voi…

Am îmbrățișat-o fără cuvinte. Poate nici ea nu știa cum e să fii pus pe primul loc.

Uneori mă întreb: oare cât din viața noastră sacrificăm pentru datoria față de familie și cât pentru fericirea noastră? Oare câți dintre noi rămân invizibili în umbra sacrificiilor altora?