Între casă și familie: Alegerea care mi-a schimbat viața

— Marilena, vino puțin până la bucătărie! vocea soacrei mele, doamna Viorica, a tăiat aerul încărcat de râsete și clinchet de pahare. Am lăsat platoul cu prăjituri pe masă și am intrat, simțind privirile tuturor pe spate.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— E ceva ce trebuie să știi, a spus ea, privindu-mă peste ochelari. — Nu vreau să afli de la altcineva.

Nu știam dacă să mă tem sau să mă simt recunoscătoare pentru sinceritatea ei. În bucătărie era și soțul meu, Radu, cu privirea în pământ. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Marilena, a început Radu, eu… eu am făcut un împrumut pe casa noastră fără să-ți spun. Am vrut să-ți fac o surpriză, să renovăm totul, dar… lucrurile au scăpat de sub control.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Casa noastră, visul nostru, era acum pe muchie de cuțit. — Cum ai putut? am șoptit, privind când la el, când la soacra mea. — Cum ai putut să nu-mi spui?

— Am crezut că fac bine, a murmurat el. — Dar afacerea n-a mers… și acum banca ne poate lua totul.

M-am prăbușit pe un scaun. În sufragerie se auzeau vocile vesele ale invitaților, dar pentru mine timpul se oprise. M-am gândit la fiica noastră, Ilinca, care dormea liniștită în camera ei roz. Ce viitor îi pregătisem?

— De ce mi-ați ascuns asta? am întrebat-o pe Viorica.

— Eu am aflat abia ieri, draga mea. Și mi s-a rupt sufletul. Dar nu pot să nu mă întreb: dacă tu ai fi fost în locul lui Radu, ai fi făcut la fel?

M-am ridicat brusc. — Nu! Eu nu mint! Eu nu risc viitorul copilului meu pentru un moft!

Radu a încercat să mă ia de mână, dar m-am tras înapoi.

— Marilena, te rog… O să rezolv! O să găsesc o soluție!

— Ai avut timp să găsești soluții! Acum e prea târziu!

Am ieșit din bucătărie cu ochii în lacrimi. Am trecut printre invitați ca o umbră și m-am închis în baie. Am plâns acolo minute bune, până când Ilinca a început să plângă și ea din camera ei. M-am șters la ochi și m-am dus la ea. Am luat-o în brațe și i-am promis în șoaptă că orice s-ar întâmpla, nu o voi lăsa niciodată fără adăpost.

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Radu încerca să găsească bani, vorbea cu prieteni, rude, dar nimeni nu voia sau nu putea să ne ajute. Soacra mea mă privea cu milă și încerca să mă convingă să-l iert pe Radu.

— E bărbatul tău, Marilena. Toți greșim…

— Nu e vorba doar de greșeală! E vorba de încredere! De viitorul copilului nostru!

Mama mea a venit într-o zi la noi și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Mamă, nu mai pot… Nu știu ce să fac…

— Marilena, tu ești mai puternică decât crezi. Dacă trebuie să alegi între casă și liniștea sufletului tău, alege-te pe tine!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să caut soluții singură: am vorbit cu avocați, am încercat să negociez cu banca. Radu era tot mai absent, tot mai nervos. Într-o seară a izbucnit:

— Dacă nu mă susții acum, când mi-e cel mai greu, ce fel de soție ești?

— Ce fel de soț ești tu dacă m-ai mințit? am răspuns printre lacrimi.

Ilinca ne privea speriată din pragul ușii. Atunci am știut că trebuie să pun capăt acestui coșmar.

Am decis să mă mut temporar la mama cu Ilinca. Radu a rămas singur în casa care se golea de sens și speranță. Soacra mea a venit într-o zi la mine:

— Marilena, nu-l lăsa singur! O să se prăbușească fără tine!

— Dar eu? Eu nu contez? Eu nu m-am prăbușit deja?

Au urmat luni grele: procese cu banca, discuții interminabile cu avocați și consilieri financiari. Am reușit să evităm evacuarea doar pentru că mama a vândut o bucată din pământul moștenit de la bunici și ne-a împrumutat banii necesari pentru a acoperi datoria urgentă.

Radu a început să vină la noi tot mai des, încercând să repare ce stricase.

— Îmi pare rău… N-am vrut decât să văd zâmbetul tău când intrai într-o casă nouă…

— Nu casa era importantă pentru mine, ci familia! Sinceritatea! Siguranța copilului nostru!

Am acceptat să mergem împreună la consiliere de cuplu. A fost greu să iert, dar am făcut-o pentru Ilinca și pentru liniștea mea sufletească. Relația noastră s-a schimbat: nu mai era vorba despre case sau bani, ci despre respect și comunicare.

Astăzi locuim într-un apartament mai mic, dar suntem împreună și mai uniți ca niciodată. Ilinca râde din nou și eu simt că am recâștigat ceva mult mai valoros decât orice casă: demnitatea mea și liniștea sufletului meu.

Mă întreb uneori: câte femei din România sunt puse zilnic în fața unor alegeri imposibile între familie și propriile lor vise? Cât valorează o casă dacă pierzi tot ce contează cu adevărat?