Între cafea și tăcere: Cum a reușit cumnatul meu să destrame liniștea familiei noastre

— Ridică-te și fă-mi o cafea, te rog! vocea lui Sorin a spart liniștea dimineții ca un ciob aruncat într-un pahar cu apă. M-am oprit din tăiatul legumelor, cu cuțitul suspendat în aer, și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Sorin, cumnatul meu, își permitea să-mi dea ordine de când se mutase la noi „temporar”, dar de data asta, tonul lui era mai apăsat, mai sigur pe el.

— Sorin, nu sunt la serviciu aici, am zis încercând să-mi păstrez calmul. Poți să-ți faci singur cafeaua.

A oftat teatral și s-a trântit pe canapea, lăsându-și picioarele pe măsuța de cafea. Radu, soțul meu, a intrat în bucătărie exact atunci, evitând privirea mea. Știa că sunt la capătul răbdării, dar nu spunea nimic. De două săptămâni, de când Sorin rămăsese fără apartament după ce se certase cu iubita lui, casa noastră devenise câmp de bătălie între nevoile mele și indiferența lui Radu.

— Lasă-l, Livia, e obosit, a murmurat Radu, ca și cum asta ar fi justificat orice.

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Nu era vorba doar despre cafea. Era despre faptul că nu mai aveam spațiul meu, liniștea mea, rutina mea. Sorin lăsa vase murdare peste tot, vorbea tare la telefon până târziu în noapte și făcea glume deplasate la adresa mea. Dar cel mai tare mă durea că Radu nu spunea nimic. Parcă dispăruse bărbatul acela care mă apăra în fața tuturor.

Într-o seară, după ce Sorin plecase la o bere cu prietenii lui din liceu, m-am așezat lângă Radu pe canapea. Am încercat să-i explic cât de greu îmi este.

— Radu, nu mai pot. Simt că nu mai e casa mea. Parcă trăiesc într-un hotel ieftin unde trebuie să fac pe camerista.

El s-a uitat la mine cu ochii goi.

— E fratele meu, Livia. Ce vrei să fac? Să-l dau afară?

— Nu vreau să-l dai afară. Vreau doar să simt că tu ești de partea mea. Că vezi cât mă doare situația asta.

A tăcut. Apoi s-a ridicat și a plecat la calculatorul lui. Am rămas singură cu gândurile mele și cu un nod în gât care nu voia să dispară.

A doua zi dimineață, Sorin a venit iar în bucătărie și a început să comenteze despre mâncarea pe care o făcusem.

— Nu ai pus destulă sare. Și cafeaua e prea slabă.

Am simțit cum îmi tremură mâinile. Am vrut să țip, dar am tăcut. M-am uitat la Radu care citea ziarul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

În weekend urma să vină și restul familiei la noi – părinții lui Radu și sora lui mai mică, Ioana. Îmi era groază. Știam că nimeni nu va observa cât de mult mă consum eu. Toți îl vor compătimi pe Sorin pentru „greutățile” prin care trece.

Când au ajuns toți, casa s-a umplut de râsete și miros de sarmale. Dar eu eram ca o umbră printre ei. Am auzit-o pe mama lui Radu spunându-i în șoaptă:

— Săracul Sorin… noroc că are un frate ca tine și o noră atât de bună!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nimeni nu vedea cât de greu îmi era mie. Nimeni nu întreba dacă eu mai pot.

Seara târziu, după ce toți s-au retras în camerele lor, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă sacrificiul pentru familie chiar merită atunci când simți că te pierzi pe tine însăți.

În ziua următoare am avut o discuție aprinsă cu Radu.

— Nu mai pot! Nu mai pot să fiu invizibilă în propria mea casă! Dacă tu nu poți pune limite, o voi face eu!

Radu s-a uitat la mine speriat.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să plece! Sau plec eu!

Pentru prima dată l-am văzut ezitând între mine și fratele lui. A doua zi, Sorin a plecat fără prea multe explicații – probabil simțise tensiunea sau poate i se făcuse rușine. Dar liniștea care s-a așternut după aceea nu a fost una vindecătoare. Între mine și Radu rămăsese o prăpastie adâncă.

Au trecut câteva luni de atunci și încă nu am reușit să-l iert pe Radu pentru că nu mi-a fost alături atunci când aveam cea mai mare nevoie de el. Mă întreb uneori dacă familia merită orice sacrificiu sau dacă există un punct în care trebuie să spui „ajunge”.

Poate că adevărata întrebare este: cât din tine poți sacrifica pentru ceilalți înainte să te pierzi cu totul? Voi unde trageți linia?