Întoarsă ca un pachet: Povestea unei fete din centru și a femeii care nu a putut s-o uite

— Nu mai plânge, Milica, te rog… O să fie bine, o să vezi, îmi șoptea doamna Elena, strângându-mă la piept în acea dimineață rece de noiembrie. Dar eu știam că nu va fi bine. Simțeam mirosul de cafea arsă din bucătăria centrului, pașii grăbiți ai educatoarelor pe coridoarele reci și privirile celorlalți copii, care știau prea bine ce înseamnă să fii „returnat”.

Aveam opt ani când am fost dusă pentru prima dată la familia Popescu. Îmi amintesc cum m-au privit: domnul Popescu cu o sprânceană ridicată, iar doamna Popescu cu un zâmbet forțat. „Ești cuminte, Milica?” m-a întrebat ea, iar eu am dat din cap, deși inima îmi bătea nebunește. Am încercat să nu fac zgomot, să nu deranjez, să nu cer nimic. Dar după două luni, într-o seară, când am vărsat din greșeală laptele pe covorul lor alb, am auzit-o pe doamna Popescu spunând la telefon: „Nu cred că e pentru noi. E prea agitată.”

A doua zi m-au dus înapoi la centru. Nu au spus nimic pe drum. Doar au lăsat geanta mea la ușă și au plecat. Am rămas în prag, cu ochii în lacrimi, iar doamna Elena m-a luat de mână și m-a dus înapoi în camera mea. „Nu e vina ta”, mi-a spus ea atunci. Dar eu știam că e ceva greșit cu mine.

Anii au trecut și am devenit tot mai tăcută. Copiii râdeau de mine: „Milica-pachetul, Milica-retur!” Uneori mă gândeam că ar fi mai bine să nu mai simt nimic. Dar doamna Elena venea mereu la mine seara, îmi citea povești sau îmi aducea câte o ciocolată. „Ești specială, Milica. Nu toți pot vedea asta”, îmi spunea ea.

La doisprezece ani am fost din nou luată în plasament, de data asta de familia Ionescu. La început părea că totul va fi altfel. Aveau o casă mare la marginea orașului și o fată de vârsta mea, Ana-Maria. M-am atașat repede de ea; râdeam împreună, ne jucam cu păpușile și mergeam la școală ținându-ne de mână. Dar într-o zi, Ana-Maria a început să mă ignore. Am auzit-o spunându-i mamei ei: „Nu vreau să împart camera cu ea! Nu e sora mea!”

Într-o seară, domnul Ionescu a venit la mine și mi-a spus pe un ton rece: „Milica, cred că ar fi mai bine să te întorci la centru. Nu te-ai adaptat aici.” Nu am plâns atunci. Am simțit doar un gol imens în stomac. M-am întors la centru fără să spun un cuvânt.

Doamna Elena a fost singura care m-a întrebat ce s-a întâmplat. „Nu știu ce e în neregulă cu mine”, i-am spus printre sughițuri. Ea m-a strâns tare și mi-a șoptit: „Nu e nimic greșit cu tine, draga mea. Lumea e nedreaptă uneori.”

Au urmat ani grei. Am început să mă revolt, să răspund urât educatorilor, să chiulesc de la școală. Nimeni nu părea să observe că tot ce voiam era să fiu văzută și iubită pentru ceea ce sunt. Într-o zi, am fugit din centru și m-am ascuns într-un parc din oraș. Ploua torențial și eram udă până la piele când doamna Elena m-a găsit. Nu m-a certat. M-a luat acasă la ea pentru o noapte și mi-a făcut supă caldă.

— De ce nu mă iei tu acasă mereu? am întrebat-o cu voce stinsă.
— Pentru că nu pot, Milica… Sistemul nu-mi permite. Dar te iubesc ca pe copilul meu.

Am simțit atunci că există totuși cineva care mă vede cu adevărat.

Când am împlinit optsprezece ani, am fost nevoită să părăsesc centrul. Aveam doar o geantă veche și o adresă scrisă pe un bilețel: adresa doamnei Elena. Am bătut la ușa ei într-o seară târzie.

— Milica! a exclamat ea cu lacrimi în ochi. Intră! Am făcut loc pentru tine.

Am locuit la ea câteva luni, până când mi-am găsit un job ca vânzătoare într-un supermarket. În fiecare seară stăteam împreună la masă și vorbeam despre ziua mea. Pentru prima dată simțeam că aparțin undeva.

Dar rana respingerii nu s-a vindecat niciodată complet. Încercam să-mi fac prieteni la muncă, dar mă temeam mereu că voi fi din nou „returnată”. Odată, colega mea Alina mi-a spus:

— Ești mereu atât de rezervată… De ce nu ai încredere în oameni?

Am zâmbit trist și i-am răspuns:

— Pentru că oamenii pleacă mereu.

Acum am douăzeci și cinci de ani și încă mă lupt cu umbrele trecutului. Doamna Elena a rămas sprijinul meu cel mai mare; fără ea nu știu unde aș fi ajuns. Uneori mă întreb dacă voi putea vreodată să iubesc fără teamă sau dacă voi putea avea o familie a mea.

Mă uit în oglindă și văd o femeie care încă poartă în suflet fetița speriată din centru. Dar știu că nu sunt singură — sunt mulți copii ca mine care au nevoie doar de o șansă adevărată.

Oare cât valorează un copil în ochii lumii? Și cât de mult poate schimba viața unui om simpla prezență a cuiva care nu renunță niciodată la tine?