Întoarcerea lui Gabi: O seară care mi-a răsturnat lumea

— Nu mai avem nimic, Maria! Nimic! — vocea lui tata răsuna încă în mintea mea, deși trecuseră deja două ore de când plecase trântind ușa. Mă uitam la masa goală, la farfuriile goale ale copiilor mei, la ochii lor mari și speriați. Ana, fetița mea cea mică, își strângea păpușa la piept și șoptea: „Mami, când vine tati acasă?”

Nu știam ce să-i răspund. Gabi plecase de aproape patru luni. La început a zis că merge la muncă în Italia, că o să ne fie mai bine, că scapă de datorii. Dar telefoanele s-au rărit, banii n-au mai venit, iar zvonurile din sat au început să mă sufoce. „L-a văzut cineva cu alta”, „Nu se mai întoarce”, „Te-a lăsat cu copiii și cu ratele pe cap”.

În fiecare seară, după ce adormea Ana și băiatul meu, Vlad, mă așezam pe marginea patului și plângeam în tăcere. Îmi era rușine să cer ajutorul mamei, care mereu mi-a spus că Gabi nu e bărbat de casă. Dar ce puteam face? Facturile se adunau, frigiderul era tot mai gol, iar eu lucram la brutărie pe un salariu care abia ne ajungea de pe o zi pe alta.

Într-o seară de noiembrie, ploua cu găleata. Tocmai terminasem de spălat vasele când am auzit pași grei pe scări. Am tresărit. Cine să fie la ora aia? Am deschis ușa și am încremenit: Gabi stătea în prag, ud leoarcă, cu o geantă veche în mână și ochii roșii de oboseală.

— Maria… pot să intru?

Nu am spus nimic. L-am privit lung, încercând să-mi dau seama dacă visez sau e realitate. Ana s-a repezit la el și l-a îmbrățișat strigând: „Tati!” Vlad a rămas în spate, cu brațele încrucișate.

— Unde ai fost? — am întrebat printre dinți.

Gabi a oftat și s-a așezat pe scaunul din bucătărie. S-a uitat la mine ca un copil prins cu minciuna.

— N-am găsit nimic acolo… M-au păcălit. Am muncit pe datorie și n-am primit niciun ban. Am dormit prin gări… Mi-a fost rușine să vă spun adevărul.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mânia și mila se luptau în mine. Copiii îl priveau cu ochii mari, iar eu nu știam dacă să-l iau în brațe sau să-l alung.

— Și acum ce facem? — am întrebat încet.

— Nu știu… — a șoptit el. — Dar vreau să încerc să repar totul.

În zilele următoare, tensiunea plutea în casă ca un nor greu. Mama a venit să vadă copiii și când l-a văzut pe Gabi, a izbucnit:

— Ți-ai găsit drum acasă? Să nu crezi că Maria te va ierta așa ușor!

— Mamă, te rog… — am încercat eu să intervin.

— Nu te mai ruga pentru el! — a răspuns mama tăios. — Să-și asume ce a făcut!

Gabi a ieșit afară fără să spună nimic. L-am găsit mai târziu în grădină, privind spre câmpul ud.

— Maria… nu vreau să vă pierd. Dar nu știu dacă mai pot fi omul de care ai nevoie.

— Nu eu am nevoie de tine acum, Gabi. Copiii au nevoie de tine. Dacă vrei să rămâi, trebuie să lupți pentru noi.

A doua zi s-a dus la primărie să caute de lucru. A început ca zilier la o fermă din apropiere. Nu era mult, dar era un început. Seara venea acasă obosit, dar încerca să stea cu copiii, să-i ajute la teme sau să le citească povești.

Dar nu era totul roz. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „S-a întors doar pentru că n-a avut unde merge”, „Maria e proastă că-l primește iar”. Chiar și Vlad îl privea cu suspiciune:

— De ce ai plecat fără să ne spui adevărul?

Gabi l-a privit în ochi și i-a spus:

— Am crezut că pot rezolva totul singur. Mi-a fost frică să vă dezamăgesc.

— Ne-ai dezamăgit oricum… — a murmurat Vlad.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, m-am așezat lângă Gabi pe canapea.

— Crezi că putem fi din nou o familie?

— Nu știu… Dar vreau să încercăm.

Am plâns amândoi în tăcere. Știam că drumul va fi lung și greu. Datoriile încă ne apăsau, iar rănile nu se vindecau peste noapte. Dar pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu mai sunt singură.

Uneori mă întreb: oare merită să iertăm atunci când cei dragi ne rănesc atât de tare? Sau unele greșeli sunt prea mari ca să poată fi uitate? Voi ce ați face în locul meu?