Inima unei mame: Povestea Mariei și a tripleților săi

— Maria, trebuie să iei o decizie. Nu mai avem timp, inima ta e prea slabă, iar tripleții sunt o povară uriașă pentru corpul tău. Dacă nu alegi, riști să-i pierzi pe toți, inclusiv pe tine însăți.

Vocea calmă, dar rece a doctorului Popescu mi-a răsunat în urechi ca un ecou necruțător. Eram întinsă pe patul de spital, cu mâinile transpirate strângând cearșaful, iar ochii mamei mele, Ana, mă priveau cu disperare din colțul camerei. Soțul meu, Vlad, stătea cu spatele la mine, privind pe geam, incapabil să mă privească în ochi. În acea clipă, lumea mea s-a prăbușit.

— Nu pot să aleg, am șoptit. Cum să aleg între copiii mei? Cum să fiu eu judecătorul vieții lor?

Mama s-a apropiat de mine, mi-a luat mâna și a încercat să mă liniștească:

— Maria, gândește-te la ceilalți doi. Poate e mai bine să salvezi doi decât să-i pierzi pe toți trei… și pe tine.

Dar eu nu puteam. Nu puteam să fiu eu cea care decide cine trăiește și cine nu. Am simțit cum inima mea, deja slăbită, se frânge sub greutatea acestei decizii. Am plâns în tăcere, cu lacrimi amare care mi-au ars obrajii.

Vlad a ieșit din cameră fără un cuvânt. Între noi se adunaseră deja luni de tăcere și neînțelegeri, iar acum simțeam că prăpastia dintre noi devenise de netrecut. El nu voia tripleți. Spunea că nu ne permitem, că nu avem spațiu, că viața noastră va fi un haos. Eu, însă, îi iubeam deja pe toți trei, chiar dacă nu-i văzusem încă.

În noaptea aceea, am stat trează, ascultând bătăile neregulate ale inimii mele și mișcările slabe ale copiilor din pântece. M-am rugat la Dumnezeu să-mi dea un semn, o soluție, o minune. Dar dimineața a venit cu aceeași greutate apăsătoare.

A doua zi, doctorul Popescu a revenit cu aceeași privire gravă:

— Maria, trebuie să decizi azi. Dacă nu, va fi prea târziu pentru orice intervenție.

Am simțit cum toți ochii sunt ațintiți asupra mea: ai mamei, ai soțului, ai medicului. Toți așteptau să fiu rațională, să aleg viața, dar nu puteam să fiu rațională când era vorba de copiii mei.

— Nu pot, am spus printre suspine. Nu pot să aleg.

Vlad a izbucnit:

— Maria, gândește-te la noi! Gândește-te la David! (fiul nostru de patru ani). Dacă pățești ceva, ce ne facem? Nu ești doar mama tripleților, ești mama lui David și soția mea!

Am simțit cum mă sufoc între dragostea pentru copiii nenăscuți și responsabilitatea față de familia pe care o aveam deja. În acea clipă, am urât viața pentru că m-a pus în această situație.

Au urmat zile de coșmar. Mama a încercat să mă convingă să ascult de doctori. Vlad a început să doarmă pe canapea. Vecinii au început să șușotească despre „fata lui Ion care nu vrea să asculte de medici”. Am simțit cum toată lumea mă judecă, de parcă eu aș fi vrut această povară.

Într-o seară, când eram singură în salon, o asistentă mai în vârstă, doamna Stanciu, s-a aplecat spre mine și mi-a șoptit:

— Știu că e greu. Dar orice ai decide, să nu uiți că ești o mamă bună. Nimeni nu are dreptul să te judece.

Cuvintele ei mi-au dat putere. În noaptea aceea am visat că îi țin pe toți trei în brațe, sănătoși. M-am trezit cu lacrimi pe obraz și cu o hotărâre nouă în suflet.

A doua zi, am spus doctorului:

— Nu renunț la niciun copil. Vreau să lupt pentru toți trei. Dacă e să mor, măcar să știu că am făcut tot ce am putut.

A urmat o perioadă de spitalizare grea, cu tratamente, monitorizări zilnice și frică permanentă. Vlad s-a îndepărtat tot mai mult, iar mama a rămas singura mea alinare. David mă vizita rar, pentru că nu voiam să mă vadă atât de slăbită.

În luna a șaptea, am avut o criză gravă. Am ajuns la Terapie Intensivă. Am simțit că mor. În acele clipe, am simțit o liniște ciudată. M-am rugat pentru copiii mei și am acceptat orice ar fi urmat.

Dar Dumnezeu a avut alt plan. Am supraviețuit. Tripleții s-au născut prematur, dar vii: Ilinca, Radu și Teodora. Au stat săptămâni întregi la incubator. Fiecare zi era o luptă. Vlad a venit la spital abia după două săptămâni. S-a uitat la copiii noștri ca la niște străini. Mama a fost cea care m-a ajutat să-i țin la piept prima dată.

Au trecut luni până când am ajuns acasă cu toți trei. Vlad s-a schimbat. A început să bea, să lipsească nopțile. M-a acuzat că am pus viața tuturor în pericol. Eu am rămas singură cu patru copii mici și o inimă slăbită. Mama m-a ajutat cât a putut, dar și ea era obosită și bolnavă.

Au fost zile când am vrut să renunț. Când nu mai aveam bani de lapte praf sau scutece, când nu dormeam nopți întregi, când mă simțeam o povară pentru toți. Dar de fiecare dată când îi vedeam pe Ilinca, Radu și Teodora zâmbind, știam că am făcut alegerea corectă.

Astăzi, tripleții au doi ani. Sunt sănătoși, veseli și plini de viață. Vlad nu mai locuiește cu noi. David e un frate minunat. Eu încă lupt cu problemele de sănătate și cu lipsurile, dar nu regret nicio clipă decizia mea.

Mă întreb uneori: oare câte mame sunt puse în fața unor alegeri imposibile? Oare câți oameni ar fi avut curajul să riște totul pentru iubirea de mamă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?