Inima nu uită niciodată: Povestea unei despărțiri care a schimbat totul

— Nu pot să cred că iar pleci, Zoltan! Am nevoie de tine aici, cu mine și cu David! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își căuta cheile pe masa din hol.

— E doar un meci, Livia. O să mă întorc repede. Nu face din asta o tragedie, mi-a răspuns el, fără să mă privească în ochi.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Era a treia oară săptămâna aceea când Zoltan găsea un motiv să nu fie acasă. David, băiețelul nostru de patru ani, plângea în camera lui pentru că nu reușeam să-l liniștesc. Mă simțeam ca o fantomă în propria casă, invizibilă și neimportantă.

Când ușa s-a trântit după el, am rămas pe hol, cu spatele lipit de perete și lacrimile curgându-mi pe obraji. Mi-am amintit de zilele când visam la o familie unită, la serile liniștite în care ne jucam toți trei pe covor. Acum totul era doar rutină și oboseală. Zoltan era mereu absent – la muncă, la bere cu băieții sau la meciuri. Eu eram singura care ducea greul: grădiniță, cumpărături, gătit, spălat, facturi.

În acea noapte nu am dormit deloc. David s-a trezit de câteva ori plângând după tatăl lui. L-am ținut strâns la piept și i-am șoptit că totul va fi bine, deși nici eu nu mai credeam asta. Dimineața m-am privit în oglindă: cearcăne adânci, ochi roșii și o tristețe pe care nu o mai puteam ascunde nici măcar de mine însămi.

— Livia, trebuie să faci ceva! mi-am spus în gând. Nu poți continua așa.

Zilele au trecut greu. Zoltan venea târziu acasă și nici măcar nu mai încerca să ascundă faptul că nu-i pasă. Când îi spuneam că mă simt singură, ridica din umeri:

— Toată lumea are probleme. Nu ești nici prima, nici ultima femeie care crește un copil.

Am început să mă simt ca o povară pentru el. Prietenele mele îmi spuneau să am răbdare, că poate e doar o perioadă mai grea. Dar eu știam că nu mai pot. Într-o seară, după ce David a adormit, am început să împachetez. Fiecare haină pusă în geantă era ca o rană nouă. M-am uitat la jucăriile lui David și mi s-a strâns inima – urma să-i schimb lumea pentru totdeauna.

A doua zi dimineață, când Zoltan s-a trezit și m-a văzut cu bagajele la ușă, a rămas mut.

— Ce faci? Unde pleci?

— Nu mai pot, Zoltan. Am nevoie de liniște. David are nevoie de o mamă care să nu plângă în fiecare seară.

Nu a încercat să mă oprească. Poate că nici nu mai conta pentru el. Am ieșit pe ușă cu David de mână și am simțit pentru prima dată după mult timp o urmă de speranță.

Ne-am mutat la mama mea, într-un apartament mic din cartierul Titan. La început mi-a fost greu – mă simțeam ca un eșec ambulant. Mama încerca să mă ajute cum putea:

— O să fie bine, Livia. Ești puternică. Ai trecut prin atâtea.

Dar nopțile erau cele mai grele. David mă întreba mereu:

— Mami, când vine tati?

Nu știam ce să-i răspund fără să-i frâng inima. Îi spuneam doar că tati e ocupat și că îl iubește mult. Dar adevărul era că Zoltan nu a sunat nici măcar o dată în primele două luni după ce am plecat.

Am început să caut un job part-time ca să pot avea grijă de David. Am găsit ceva la o librărie din apropiere – salariul era mic, dar atmosfera caldă m-a ajutat să-mi recapăt puțin câte puțin încrederea în mine. Colegele mele, Ioana și Mirela, au devenit repede prietenele mele cele mai bune.

— Nu ești singura care a trecut prin asta, mi-a spus Ioana într-o zi când m-a văzut plângând printre rafturi. Și eu am crescut singură doi copii.

Am început să vorbim despre viețile noastre, despre bărbații care ne-au dezamăgit și despre cât de greu e să fii mamă singură în România. Fiecare poveste mă făcea să mă simt mai puțin singură.

Timpul a trecut și rănile au început să se vindece încet-încet. David s-a adaptat la noua viață – mergea la grădiniță cu zâmbetul pe buze și își făcuse deja prieteni noi. Eu am început să ies din nou la plimbare prin parc, să citesc și chiar să zâmbesc fără motiv.

Într-o zi, după aproape un an de la despărțire, Zoltan m-a sunat.

— Livia… putem vorbi?

Vocea lui era stinsă, parcă alt om.

— Ce vrei?

— Mi-e dor de David… Mi-e dor de tine… Am greșit mult.

Am simțit un nod în gât. O parte din mine voia să-l ierte, alta voia doar liniște.

— Nu știu dacă mai putem fi vreodată o familie… Dar David are nevoie de tine. Poate ai nevoie și tu de el.

Am stabilit să ne vedem într-un parc. Când l-a văzut pe tatăl lui după atâta timp, David a alergat spre el cu brațele deschise. Eu am privit scena cu ochii plini de lacrimi – nu știam dacă sunt de bucurie sau de tristețe.

Zoltan a încercat să repare ce se putea repara: venea regulat să-l vadă pe David, îl ducea la fotbal sau la film. Între noi doi însă rămânea mereu o distanță pe care nu reușeam s-o mai trecem.

Au trecut doi ani de atunci. Am reușit să-mi construiesc o viață nouă: am avansat la librărie, am făcut cursuri online și am început chiar să scriu povești pentru copii inspirate din viața noastră. David e fericit și sănătos – iar eu sunt mândră că am avut curajul să plec atunci când nimeni nu credea că pot.

Uneori mă întreb dacă inima chiar poate uita vreodată tot ce a trăit sau dacă rănile rămân mereu acolo, ascunse sub zâmbete și zile bune. Dar știu sigur că merităm mai mult decât compromisuri dureroase și singurătate în doi.

Oare câte femei trăiesc încă povestea mea? Și câte dintre ele vor avea curajul să spună: „Ajunge!”?