Inima mea pe muchie de cuțit: Povestea unei mame din România între sacrificiu și regăsire

— Nu, nu se poate! Nu pot să cred că Vlad al meu… — vocea mi s-a frânt în mijlocul propoziției, iar doctorița Popescu a oftat adânc, evitându-mi privirea.

— Doamnă Ionescu, știu că e greu, dar Vlad are nevoie urgentă de un transplant de ficat. Fără operație, nu mai are mult…

Am simțit cum pereții salonului alb se strâng în jurul meu. Vlad, băiatul meu de 8 ani, zăcea pe pat, cu ochii mari și speriați. Îmi strângea mâna, iar eu încercam să nu plâng. În mintea mea, se derulau toate momentele în care îi promisesem că voi fi mereu acolo pentru el. Acum, nu știam dacă pot să-mi țin promisiunea.

Soțul meu, Sorin, a venit în fugă la spital. Când i-am spus vestea, a izbucnit:

— Nu! Nu putem risca! Dacă pățești tu ceva? Ce facem cu fetița? Ce facem cu familia noastră?

— Sorin, e copilul nostru! Cum să nu încerc?

— Dar dacă mori pe masa de operație? Cine are grijă de Ana? Cine are grijă de noi?

Am simțit cum întreaga greutate a lumii apasă pe umerii mei. În acea noapte, nu am dormit deloc. M-am plimbat pe coridoarele reci ale spitalului Floreasca, ascultând ecoul pașilor mei și gândindu-mă la toate mamele care au trecut pe aici înaintea mea.

A doua zi dimineață, am semnat consimțământul pentru analize. Sângele mi-a fost luat de o asistentă tânără, care mi-a șoptit:

— Sunteți curajoasă. Nu multe mame ar face asta…

Nu mă simțeam curajoasă. Mă simțeam sfâșiată între teamă și speranță. În timp ce așteptam rezultatele compatibilității, am văzut-o pe doamna Dobre plângând pe hol. Fetița ei, Maria, avea aceeași boală ca Vlad. Ne-am privit în ochi și am știut că împărțim aceeași durere.

— Dacă nu găsim un donator… — a șoptit ea printre lacrimi.

— Știu… — am răspuns eu, fără să pot adăuga altceva.

Câteva zile mai târziu, doctorița Popescu m-a chemat în biroul ei.

— Sunteți compatibilă cu Vlad. Dar… sunteți compatibilă și cu Maria. Știu că e mult să vă cerem asta, dar dacă ați accepta să donați o parte mai mare din ficat, ați putea salva două vieți.

Am rămas fără aer. Cum să aleg? Cum să-mi împart inima între copilul meu și un copil străin? Am plecat acasă și am stat ore întregi privind tavanul. Sorin era furios:

— Ești nebună! Să riști pentru un copil străin? Nu e destul că-l salvezi pe Vlad?

— Dacă ar fi Ana în locul Mariei? Ai vrea ca altcineva să o salveze?

Sorin a tăcut. Am știut că nu va înțelege niciodată pe deplin ce simt.

În ziua operației, am simțit o liniște ciudată. M-am uitat la Vlad și la Maria, amândoi palizi și slabi, dar cu ochii plini de speranță. Le-am zâmbit și le-am promis că mă voi întoarce.

Operația a durat peste 12 ore. Când m-am trezit la Terapie Intensivă, primul lucru pe care l-am întrebat a fost:

— Copiii? Sunt bine?

Doctorița Popescu mi-a zâmbit printre lacrimi:

— Sunt bine. Ați făcut un miracol.

Au urmat luni grele de recuperare. Am avut dureri cumplite, am slăbit mult și uneori mă întrebam dacă am făcut alegerea corectă. Sorin era distant; Ana plângea des; Vlad mă privea ca pe un erou, dar eu mă simțeam mai degrabă ca o umbră.

Într-o seară ploioasă, Maria și mama ei au venit la noi acasă cu o cutie de bomboane și o scrisoare. Doamna Dobre plângea în hohote:

— Nu pot să vă mulțumesc destul… Mi-ați salvat copilul…

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit că durerea mea începe să se vindece puțin câte puțin.

Astăzi, Vlad și Maria merg împreună la școală. Eu încă mă lupt cu oboseala și cu teama că boala s-ar putea întoarce. Sorin s-a schimbat; uneori îl surprind privind spre mine cu admirație amestecată cu teamă.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare sacrificiul meu va fi înțeles vreodată? Poate dragostea unei mame să vindece nu doar trupuri, ci și sufletele celor din jur? Voi ce ați fi făcut în locul meu?