Inima mai mare decât frica: Cum am devenit mama a șase copii într-o singură noapte

— Nu pot să cred că Ilie nu mai e… Ce o să se întâmple cu copiii lui? am șoptit, cu mâinile tremurânde, în timp ce telefonul încă vibra pe masa din bucătărie. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de sunetul ploii care bătea în geamuri. Soțul meu, Mihai, mă privea neputincios, cu ochii roșii de nesomn.

— Maria, trebuie să facem ceva. Nu are cine să-i ia… Nici măcar rudele nu vor să audă de ei, a spus el, încercând să-și ascundă vocea tremurată.

M-am ridicat încet și m-am uitat la poza noastră de familie de pe perete. Noi doi și fiica noastră, Ana, zâmbind la mare. Erau vremuri simple, fără griji. Acum, în fața mea se deschidea un hău de necunoscut. Șase copii rămași singuri, fără mamă de ani buni și acum fără tată. Îi știam pe toți: Radu, cel mare, abia împlinise șaisprezece ani; apoi gemenele, Ioana și Larisa, de doisprezece; Andreea, de nouă ani; Paul, de șapte; și micuța Daria, abia trecută de trei ani.

— Maria, nu putem să-i lăsăm la stat. Știi cum e acolo… a continuat Mihai, cu glasul stins.

Am simțit cum inima mi se strânge. Îmi aminteam perfect cum Ilie venea la noi cu copiii după ce soția lui murise. Îi ajutam cu mâncare caldă sau haine pentru cei mici. Dar acum era altceva. Să devin mama lor? Să-mi schimb viața peste noapte?

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. M-am gândit la copilăria mea, la mama care m-a crescut singură după ce tata a plecat. Știam ce înseamnă să fii singur și să nu ai pe nimeni.

— Mihai, dacă îi luăm pe toți… cum o să ne descurcăm? Avem doar două camere… Salariile noastre abia ajung pentru noi trei…

El a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Vom găsi o soluție. Nu putem să-i lăsăm pe drumuri.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am sunat-o pe sora mea, Elena.

— Ești nebună? Cum să iei șase copii? Tu nu vezi că abia vă descurcați? Ce-o să zică lumea? a izbucnit ea.

— Nu-mi pasă ce zice lumea! Nu pot să-i las singuri!

A doua zi dimineață am mers la apartamentul lui Ilie. Copiii stăteau înghesuiți pe canapea, cu ochii umflați de plâns. Daria se agățase de piciorul lui Radu și nu voia să-i dea drumul.

— Maria… tu o să ai grijă de noi? a întrebat Andreea cu o voce subțire.

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Da, draga mea. O să fiu aici pentru voi. Promit.

Au urmat zile nebune: drumuri la Protecția Copilului, acte peste acte, vizite ale asistenților sociali care ne-au privit sceptic.

— Sunteți conștientă că nu e ușor? Șase copii traumatizați… Nu vă temeți că nu veți face față? m-a întrebat doamna Popescu de la DGASPC.

— Mi-e frică în fiecare zi. Dar mi-e și mai frică să-i știu despărțiți sau abandonați.

Vecinii au început să vorbească. Unii ne-au ajutat cu haine și mâncare. Alții ne-au judecat:

— Cine știe ce urmăresc… Poate vor alocațiile copiilor! am auzit-o pe doamna Stanciu șoptind la colțul blocului.

Dar nu aveam timp de bârfe. Casa noastră s-a transformat într-un furnicar: ghiozdane aruncate peste tot, plânsete noaptea, certuri între fete pentru o păpușă sau un loc la baie. Ana s-a retras în camera ei și nu mai vorbea cu mine zile întregi.

— De ce trebuie să împart totul cu ei? Tu nu mă mai vezi deloc! a țipat într-o seară.

Am plâns împreună, strânse una în alta pe patul mic din dormitor.

— Știu că e greu… Dar dacă noi nu-i ajutăm, cine o va face?

Mihai muncea peste program ca să putem plăti facturile. Eu am renunțat la jumătate de normă ca să pot sta acasă cu cei mici. Am învățat să gătesc pentru opt persoane dintr-un buget minuscul: ciorbe lungi, tocănițe din cartofi și pâine făcută în casă.

Radu a început să lipsească de la școală. L-am găsit într-o zi în parc, fumând cu niște băieți mai mari.

— Nu vreau să fiu o povară! Nu vreau mila nimănui! mi-a strigat el printre lacrimi.

L-am îmbrățișat fără să spun nimic. Știam că nu există cuvinte care să aline durerea pierderii unui părinte.

Au trecut luni până când am reușit să ne găsim un echilibru fragil. Am primit ajutor de la o asociație locală care ne-a donat paturi suprapuse și rechizite pentru școală. Ana s-a împrietenit cu gemenele și au început să-și împartă secretele adolescenței.

Într-o seară, când toți copiii dormeau înghesuiți în camera lor mică, m-am așezat lângă Mihai pe canapea.

— Crezi că am făcut bine? l-am întrebat în șoaptă.

El mi-a zâmbit obosit:

— Nu știu dacă există „bine” sau „rău” în povestea asta. Dar știu că niciun copil nu ar trebui să crească singur.

Acum, după aproape un an, încă mă trezesc uneori speriată noaptea, întrebându-mă dacă voi avea puterea să merg mai departe. Dar când îi văd dimineața râzând împreună la masă sau când Daria îmi spune „mama”, simt că inima mea e mai mare decât orice frică.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să facă același lucru? Cât valorează liniștea ta când știi că poți schimba viața unui copil?