Inima Frântă între Două Lumi: Povestea unei Seri cu Prăjituri Linzer

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea mamei răsună din sufragerie, spartă de lacrimi și furie. Mâinile îmi tremurau deasupra aluatului, în timp ce încercam să decupez inimioare perfecte pentru fursecurile Linzer. Era seara dinaintea zilei de Sfântul Valentin și îmi promisesem că voi aduce un strop de lumină în casa noastră, chiar dacă totul părea să se destrame.

Tata trânti ușa, iar zgomotul acela sec mi-a strâns inima ca într-o menghină. M-am uitat la fratele meu mai mic, Vlad, care stătea la masa din bucătărie, cu ochii mari și umezi. — Simona, crezi că o să divorțeze? m-a întrebat el cu o voce abia șoptită.

Nu știam ce să-i răspund. În loc de cuvinte, i-am întins o bucățică de aluat crud, sperând că dulceața îl va liniști. — Hai să facem cele mai frumoase fursecuri, Vlad. Poate dacă le place destul de mult, o să uite să se certe.

În timp ce Vlad apăsa timid formele de inimioară în aluat, eu mă luptam cu gândurile mele. Îmi aminteam serile din copilărie când mama și tata râdeau împreună, când făceam prăjituri și ne murdăream pe mâini cu făină. Acum, fiecare gest era încărcat de tensiune. Mama venea acasă târziu de la serviciu, tata era mereu obosit și irascibil. Orice discuție se transforma într-o ceartă despre bani, facturi sau lipsa timpului.

Am pus tava la cuptor și am privit cum fursecurile prind formă, umplând bucătăria cu miros de unt și zmeură. Vlad a început să deseneze inimioare pe aburul ferestrei, iar eu am simțit pentru prima dată după mult timp o urmă de liniște. Dar liniștea a fost spulberată când mama a intrat în bucătărie, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi.

— Ce faceți aici? a întrebat ea, încercând să-și ascundă vocea tremurată.

— Facem fursecuri Linzer pentru mâine! am spus eu, forțând un zâmbet. Poate vrei să ne ajuți?

Mama s-a uitat la noi preț de câteva secunde, apoi s-a așezat la masă și a început să ne povestească despre cum făcea bunica fursecuri la țară, pe vremea când nu existau forme sofisticate sau gemuri scumpe. — Pe atunci puneam magiun de prune sau dulceață de vișine. Dar totul avea gust mai bun pentru că eram împreună…

Am simțit cum vocea i se frânge din nou. M-am apropiat de ea și am strâns-o în brațe. — Mamă, poate putem fi din nou împreună… dacă încercăm mai mult.

Ea a oftat adânc și m-a privit cu o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată. — Uneori, Simona, oricât ai încerca, unele lucruri nu mai pot fi lipite la loc.

Tata a intrat în bucătărie exact atunci când scoteam tava din cuptor. S-a uitat la noi fără să spună nimic, apoi s-a așezat lângă Vlad și l-a ajutat să pudreze fursecurile cu zahăr. Pentru câteva minute am fost din nou o familie: patru oameni în jurul unei mese mici, împărțind dulceața unor fursecuri făcute cu mâini tremurânde.

Dar liniștea nu a durat mult. Tata s-a ridicat brusc și a început să strângă farfuriile cu gesturi repezite. — Nu putem continua așa! Nu e corect nici pentru voi, nici pentru noi! a spus el răspicat.

Mama a început să plângă din nou, iar Vlad s-a ascuns sub masă. Eu am rămas nemișcată, cu o fursec Linzer în mână, simțind cum totul se destramă în jurul meu.

— Poate ar trebui să ne despărțim pentru o vreme… să vedem ce e mai bine pentru toți, a continuat tata, evitând privirea mamei.

— Și noi? Ce facem noi? am izbucnit eu. Unde vom merge? Cine va avea grijă de Vlad?

Mama m-a luat de mână și mi-a șoptit: — Vom găsi o cale, Simona. Întotdeauna există o cale.

Noaptea aceea am dormit puțin. Am stat pe întuneric și m-am gândit la toate familiile pe care le vedeam la televizor sau pe rețelele sociale: mereu fericite, mereu unite. De ce nu puteam fi și noi așa? De ce trebuia ca fiecare zi să fie o luptă?

Dimineața am găsit pe masă o farfurie cu fursecuri Linzer aranjate în formă de inimă și un bilet de la mama: „Indiferent ce se va întâmpla, te iubim.”

Am mușcat dintr-un fursec și am simțit gustul dulce-acrișor al zmeurei amestecat cu sarea lacrimilor mele. Poate că nu puteam schimba trecutul sau vindeca rănile părinților mei, dar știam că trebuie să găsesc puterea să merg mai departe.

Oare câte familii trăiesc aceeași poveste ca a noastră? Câte inimi frânte se ascund în spatele unor ferestre aburite și a unor prăjituri frumos aranjate? Poate că nu există rețete perfecte pentru fericire… dar oare merită să încercăm mereu?