În Umbra Trădării: Cum Am Regăsit Lumina Credinței

— Cum ai putut să-mi faci asta, Vlad? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca piatra. Stăteam în mijlocul sufrageriei noastre mici din Bacău, cu telefonul strâns în palmă, mesajele acelea încă aprinse pe ecran. Vlad nu spunea nimic. Se uita în podea, cu umerii căzuți, ca un copil prins cu minciuna. În aer plutea mirosul de ciorbă rămasă de la prânz, dar mie mi se părea că totul miroase a trădare.

Nu știu cât am stat așa, în tăcere. Poate câteva minute, poate o veșnicie. În capul meu se derulau toate momentele noastre: nunta din biserica veche de la țară, râsetele copiilor noștri, Mara și Darius, serile când ne țineam de mână pe balcon. Toate păreau acum minciuni.

— Nu știu ce să spun, Ana… a murmurat el, încercând să mă privească în ochi.

— Nu spune nimic! am izbucnit. Nu vreau să aud nicio scuză. Ai distrus tot ce aveam!

Am fugit în dormitor și am încuiat ușa. M-am prăbușit pe pat și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Mă simțeam mică, neputincioasă, ca un copil pierdut într-o pădure întunecată. În mintea mea răsuna mereu aceeași întrebare: De ce eu? Ce am făcut să merit asta?

A doua zi dimineață, Mara a venit la ușă.

— Mami, de ce plângi? Tata nu vine la micul dejun?

Am șters repede urmele lacrimilor și am încercat să zâmbesc.

— E totul bine, iubita mea. Hai să mergem la școală.

Dar nu era bine. Nimic nu mai era bine. La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Irina, m-a tras deoparte la pauză.

— Ana, ce s-a întâmplat? Pari alt om.

Am izbucnit din nou în plâns și i-am spus totul. Irina m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Nu ești singură. Știi că poți conta pe mine.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Vlad a încercat să vorbească cu mine, dar nu am vrut să-l ascult. M-am dus la biserică, deși era târziu și ploua mărunt. Am stat pe o bancă în fața altarului și am început să mă rog cu disperare:

— Doamne, dă-mi putere! Nu știu cum să merg mai departe…

În liniștea aceea rece, am simțit pentru prima dată o pace ciudată. Ca și cum cineva mi-ar fi pus o mână pe umăr și mi-ar fi spus: „Nu ești singură.”

Zilele au trecut greu. Vlad dormea pe canapea, copiii simțeau tensiunea din casă. Mama mea a venit într-o zi să stea cu noi.

— Ana, trebuie să te gândești la tine și la copii. Nu poți trăi așa.

— Știu, mamă… dar nu pot să-l urăsc. Îl iubesc încă, chiar dacă mă doare.

Mama a oftat și m-a privit cu ochii ei blânzi:

— Iertarea nu e pentru el, e pentru tine. Ca să poți merge mai departe.

Am început să merg mai des la biserică. Preotul parohiei noastre, părintele Ilie, m-a ascultat cu răbdare.

— Ana, Dumnezeu nu îți cere să uiți sau să accepți răul. Dar îți dă puterea să te ridici din suferință.

În fiecare seară mă rugam pentru liniște și pentru copii. Încet-încet am început să simt că pot respira din nou. Am vorbit cu Vlad despre divorț. El plângea și spunea că regretă totul.

— Ana, nu vreau să te pierd. Sunt un prost… N-am știut ce fac.

— Vlad, nu pot trăi cu cineva care m-a mințit atâta timp. Trebuie să mă regăsesc pe mine însămi.

A fost greu să-i spun copiilor că tata va pleca pentru o vreme.

— Dar de ce? a întrebat Darius cu ochii mari.

— Uneori oamenii mari fac greșeli… Dar noi te iubim la fel de mult.

Mara s-a lipit de mine și a început să plângă. Atunci am simțit că trebuie să fiu puternică pentru ei.

Au urmat luni de terapie, discuții lungi cu mama și cu Irina, nopți nedormite și rugăciuni șoptite printre lacrimi. Am descoperit că pot fi mai mult decât soția lui Vlad: pot fi femeia care se ridică din cenușă și merge mai departe.

Într-o duminică dimineață, după slujbă, Mara mi-a spus:

— Mami, tu ești cea mai curajoasă din lume!

Am zâmbit printre lacrimi și am simțit că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile. Nu știu ce va aduce viitorul — poate iertarea, poate un nou început — dar știu că nu sunt singură.

Uneori mă întreb: câte femei trec prin asta și nu au curajul să vorbească? Oare cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Poate că răspunsul stă în credință și în puterea de a ne ridica din nou.