În umbra soacrei: Povestea unei iubiri care se destramă sub presiunea familiei

— Daria, iar ai lăsat vasele nespălate? Ce fel de mamă ești tu?
Vocea Elenei răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar lacrimile îmi ardeau ochii. Încercam să nu răspund, să nu-i dau satisfacția unei replici, dar fiecare cuvânt al ei era ca o rană deschisă. Vlad, soțul meu, stătea la masă cu ochii în telefon, absent, ca și cum nu ar fi auzit nimic.

— Lasă, mamă, nu-i așa grav, am spus eu încet, dar Elena m-a privit cu dispreț.

— Nu-i așa grav? Copilul tău plânge în camera cealaltă și tu stai aici ca o domnișoară! Pe vremea mea…

Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. M-am dus la David, băiețelul nostru de trei luni, care plângea în pătuț. L-am luat în brațe și am simțit cum toată greutatea lumii se așază pe umerii mei. Nu era doar oboseala nopților nedormite sau nesiguranța de proaspătă mamă. Era sentimentul acela apăsător că nu sunt niciodată destul de bună.

Când Elena s-a mutat la noi „să ajute”, am crezut că va fi sprijinul de care aveam nevoie. Mama mea murise când eram adolescentă, iar tata era departe, la țară. Aveam nevoie de cineva care să mă învețe ce înseamnă să fii mamă. Dar ajutorul Elenei s-a transformat rapid într-un coșmar: fiecare gest al meu era greșit, fiecare decizie criticată.

— Nu-l ține așa! O să-i strici spatele! — striga ea din ușa camerei.

— Daria, nu vezi că nu mănâncă destul? Laptele tău nu e bun! — șoptea cu voce joasă, dar destul de tare cât să aud.

Vlad nu mă apăra niciodată. La început îi ceream sprijinul:

— Vlad, te rog, spune-i mamei să nu mai intre peste mine când alăptez!

El ridica din umeri:

— E doar grijulie. Nu te mai supăra din orice.

Într-o seară, după ce David adormise greu și eu plângeam în baie ca să nu mă audă nimeni, Vlad a intrat fără să bată.

— Ce ai iar? — m-a întrebat iritat.

— Nu mai pot, Vlad! Mama ta mă sufocă! Simt că nu mai sunt eu însămi în casa asta!

— Exagerezi. Fără ea nici n-ai fi reușit să te descurci cu copilul. Poate ar trebui să fii recunoscătoare.

M-am uitat la el și am simțit cum ceva se rupe între noi. Nu mai eram o echipă. Eram două insule separate de un ocean de neînțelegeri și resentimente.

Zilele au început să semene una cu alta: Elena critica tot ce făceam, Vlad mă ignora sau îmi reproșa că sunt prea sensibilă. Prietenele mele dispăruseră încet-încet; nu aveam timp sau energie pentru întâlniri sau conversații lungi la telefon. Singura mea alinare era David, dar chiar și acolo simțeam că nu fac față.

Într-o dimineață, după o noapte albă, Elena a intrat peste mine în cameră:

— Daria, trebuie să mergem la medic cu copilul. E prea slab! Eu am crescut doi băieți sănătoși, știu ce spun!

M-am uitat la ea cu ochii umflați de plâns:

— Nu e nimic în neregulă cu David! Medicul pediatru a spus că e perfect sănătos!

— Medicul ăla habar n-are! — a răspuns ea tăios.

Am simțit cum îmi pierd răbdarea:

— Elena, te rog! E copilul meu! Lasă-mă să am grijă de el cum cred eu!

A tăcut o clipă, apoi a ieșit trântind ușa. Vlad a venit după câteva minute:

— Ce-ai avut cu mama? De ce trebuie mereu să fie scandal?

— Pentru că nu mă lași să fiu mamă! Pentru că nu mă asculți!

A dat din cap și a plecat fără să spună nimic. În acea zi am simțit pentru prima dată că nu mai pot continua așa. Am început să caut pe internet grupuri de sprijin pentru mame, forumuri unde femei ca mine povesteau despre soacre invazive și soți absenți. Am citit sute de povești asemănătoare și mi-am dat seama că nu sunt singură.

Într-o seară, după ce David adormise, am avut curajul să-i spun lui Vlad:

— Dacă nu se schimbă nimic, eu plec cu copilul. Nu pot trăi toată viața sub dictatura mamei tale.

S-a uitat la mine șocat:

— Glumești?

— Nu glumesc deloc. Ori suntem o familie noi trei, ori fiecare pe drumul lui.

A doua zi dimineață, Elena a venit la mine cu o cană de ceai:

— Daria… poate am exagerat uneori. Dar vreau doar ce e mai bine pentru nepotul meu.

Am privit-o lung:

— Poate ar trebui să aveți încredere că și eu vreau același lucru.

Nu știu dacă m-a crezut sau dacă doar a vrut să evite un scandal mai mare. Vlad a început să fie mai prezent, dar rănile rămân adânci. Încercăm să reconstruim ceva din ceea ce am fost odată.

Uneori mă întreb: câte familii se destramă din cauza presiunii celor din jur? Câte femei trăiesc în umbra soacrei lor fără să spună nimic? Oare chiar putem găsi curajul să ne cerem dreptul la propria viață?