În Umbra Legăturilor Frânte: Lupta unei Bunici cu Pierderea și Trădarea

— Nu vreau să te mai văd aici, Lenuța! Ai venit să-mi amintești că am pierdut totul? Glasul Victoriei răsuna ca un ecou în holul mic, tapetat cu poze vechi, în care încă apăream toți patru: eu, Radu, Victoria și micuții noștri, Ana și Vlad. M-am oprit în prag, cu plasa de fructe în mână, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și neputință.

— Victoria, nu am venit să-ți fac rău. Vreau doar să-i văd pe copii, să știu că sunt bine. Radu… Radu a greșit, dar nu trebuie să plătească și ei pentru asta.

Victoria a oftat adânc, sprijinindu-se de tocul ușii. Ochii ei, odinioară calzi, erau acum reci și obosiți. — Nu înțelegi, Lenuța? De fiecare dată când te văd, îmi amintesc de el. De cum a plecat, de cum m-a lăsat singură cu doi copii și o ipotecă pe cap. Tu nu ai nicio vină, dar nici nu pot să uit.

Am lăsat plasa jos, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În fiecare săptămână, făceam același drum din cartierul nostru vechi de la marginea Ploieștiului până la blocul Victoriei, sperând că poate, de data asta, mă va lăsa să-i văd pe Ana și Vlad. De fiecare dată, mă loveam de același zid de durere și resentimente.

Radu, băiatul meu, fusese mereu impulsiv. Încă de mic, făcea totul după capul lui. Dar niciodată nu mi-am imaginat că va ajunge să-și abandoneze familia pentru o femeie cunoscută la serviciu, o aventură care n-a durat nici măcar un an. Când a plecat, a lăsat în urmă nu doar o soție devastată, ci și doi copii care încă îl așteptau seara la ușă.

— Bunico, de ce nu mai vine tati acasă? mă întrebase Ana, cu ochii mari, într-o seară când Victoria, sleită de puteri, mă rugase să stau cu ei. Ce să-i spun? Că tati a ales alt drum? Că uneori, oamenii mari fac greșeli pe care nu le pot repara?

După ce Radu a dispărut din peisaj, am încercat să-mi găsesc alinarea în lucruri mărunte. Am început să merg la cercul de croitorie de la Casa de Cultură, să ies la plimbare prin parc cu vecina mea, Maria, sau să citesc romane vechi, dar nimic nu umplea golul lăsat de absența nepoților. Prietenele mă îndemnau să-mi văd de viață, să-mi găsesc un nou sens, poate chiar o nouă iubire. Dar cum să faci asta când inima ta e legată de trecut?

Într-o zi, la piață, l-am întâlnit pe domnul Ilie, văduv de câțiva ani, care mă invita mereu la o cafea. — Lenuța, viața nu s-a terminat, îmi spunea el cu blândețe. Dar eu nu puteam să mă gândesc la altceva decât la Ana și Vlad, la cum cresc fără tată, la cum Victoria se luptă singură cu toate greutățile.

Într-o seară, am primit un telefon de la Radu. Vocea lui era stinsă, parcă îmbătrânită peste noapte. — Mamă, nu mă mai cauta. Nu pot să mă întorc. Am greșit prea mult. Nu merit să fiu iertat. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ce mamă poate să renunțe la copilul ei, oricât de tare ar fi greșit?

Am început să scriu scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. Scrisori pentru Radu, în care îi povesteam despre Ana, care a luat premiul întâi la școală, despre Vlad, care a învățat să meargă pe bicicletă. Scrisori pentru Victoria, în care îmi ceream iertare pentru tot ce nu am putut schimba. Scrisori pentru mine însămi, în care încercam să-mi găsesc curajul să merg mai departe.

Într-o zi, Victoria m-a sunat. — Lenuța, poți să vii să stai cu copiii? Am o urgență la serviciu. Am simțit că mi se luminează lumea. Am ajuns la ei cu sufletul la gură, iar Ana m-a îmbrățișat atât de tare, încât am simțit că poate, totuși, nu e totul pierdut. Am făcut clătite, am citit povești, am râs și am plâns împreună. Pentru câteva ore, am fost din nou o familie.

Dar seara, când Victoria s-a întors, am văzut în ochii ei oboseala și neîncrederea. — Nu știu dacă pot să te primesc mereu, Lenuța. Încă doare. Am dat din cap, înțelegând. Durerea nu trece peste noapte. Nici trădarea, nici pierderea. Dar poate, cu răbdare, cu iubire, putem să ne regăsim, măcar puțin.

Acum, în fiecare săptămână, Victoria mă lasă să-i văd pe copii. Nu e ușor. Sunt zile când mă simt ca o străină în propria familie, când mă întreb dacă aș fi putut face ceva să-l opresc pe Radu. Sunt zile când mă gândesc să accept invitația domnului Ilie, să încerc să-mi reconstruiesc viața. Dar de fiecare dată, dorul de Ana și Vlad mă trage înapoi.

Uneori, mă uit la pozele vechi și mă întreb: oare rănile astea se vor vindeca vreodată? Sau vom rămâne mereu prizonieri în umbra legăturilor frânte? Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu că, atâta timp cât mai există iubire, merită să lupt. Voi ce ați face în locul meu? Ați putea ierta? Sau ați rămâne ancorați în trecut, ca mine?