În umbra așteptărilor altora: Povestea mea între sacrificiu și regăsire

— Rareș, nu mai sta, ia mistria și vino aici! Trebuie să terminăm terasa până diseară, că vine vecina să vadă casa, strigă soacra mea, doamna Lenuța, cu vocea ei ascuțită, care parcă tăia aerul fierbinte al amiezii.

M-am șters de sudoare cu dosul palmei și am privit spre cerul fără nori. Era a treia sâmbătă la rând când veneam la țară să lucrez la casa de vacanță a soacrei. Între timp, casa mea din oraș stătea neterminată, cu pereții goi și instalațiile pe jumătate făcute. Maria, soția mea, mă sunase de dimineață: „Rareș, nu uiți că azi trebuia să mergem cu copiii la film? Le-ai promis de săptămâna trecută…”

Am oftat. Cum să-i spun mamei Mariei că nu pot veni? De fiecare dată când încercam să refuz, mă privea ca și cum i-aș fi trădat toată viața. „Tu ești ca un fiu pentru mine”, îmi spunea mereu. Dar eu? Eu când aveam să fiu fiu pentru mine însumi?

— Hai, băiete, nu te mai gândi atâta! Dacă nu terminăm azi, iar mă fac de râs în fața satului! Ce-o să zică lumea? Că ginerele meu e leneș? a continuat ea, fără să observe că mâinile îmi tremurau de oboseală.

Am ridicat mistria și am început să întind mortarul pe cărămizi. Fiecare mișcare era un compromis între ce voiam și ce trebuia. În minte îmi răsunau vocile copiilor mei: „Tati, când ne jucăm și noi în curtea noastră?” Dar curtea noastră era doar un vis amânat.

Seara, când am ajuns acasă, Maria mă aștepta în bucătărie. Ochii ei erau roșii.

— Rareș, iar ai lipsit. Copiii au plâns toată ziua. Eu… nu mai pot. Parcă nu mai avem familie. Suntem mereu pe locul doi după mama mea.

Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Știi ce e cel mai greu? Că nici măcar nu te pot certa. Știu că vrei să ajuți, dar… când o să ne ajuți pe noi?

Am rămas tăcut. M-am simțit mic, vinovat și prins într-o capcană invizibilă. M-am gândit la tata, care toată viața a muncit pentru alții: pentru frați, pentru părinți, pentru vecini. Niciodată pentru el. Oare asta era moștenirea pe care o duceam mai departe?

A doua zi dimineață, m-am trezit devreme. Am găsit-o pe Maria în sufragerie, privind vechiul nostru album foto.

— Ți-aduci aminte când am cumpărat terenul? Visam să avem o casă doar a noastră… Acum nici nu mai știu dacă o vom termina vreodată.

Am simțit cum mă apasă o greutate pe piept.

— Maria… Poate ar trebui să vorbesc cu mama ta. Să-i spun că nu mai pot veni atât de des.

— Nu e vorba doar de mama. E vorba de tine. Când o să ai curajul să spui ce vrei cu adevărat?

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua la serviciu. La prânz m-a sunat soacra:

— Rareș, sâmbătă trebuie să vii iar! Am nevoie de tine la acoperiș.

Am simțit un nod în gât.

— Doamnă Lenuța… cred că sâmbătă nu pot veni. Trebuie să lucrez la casa noastră. Copiii au nevoie de spațiul lor.

A urmat o tăcere grea.

— Așa deci… Bine, Rareș. Faci cum crezi tu.

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. M-am simțit vinovat și eliberat în același timp. Seara i-am spus Mariei ce am făcut. A plâns de ușurare și m-a strâns în brațe.

— Mulțumesc… Poate acum putem fi și noi o familie adevărată.

Au trecut luni până când soacra mea a început să-mi vorbească din nou normal. Satul a bârfit: „Rareș nu-și mai ajută soacra!” Dar casa noastră a prins viață: copiii alergau prin curte, Maria zâmbea din nou, iar eu simțeam că respir pentru prima dată după ani întregi.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că am rănit-o pe doamna Lenuța. Dar dacă nu aveam curajul atunci, oare cât timp aș mai fi trăit în umbra altora?

Oare câți dintre noi trăim viețile altora și uităm să ne construim propria fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?