În pragul ușii: Fuga din întuneric și căutarea speranței în București

— Nu mai pot, nu mai pot! — am șoptit printre dinți, în timp ce îl auzeam pe Mihai urlând dincolo de ușa dormitorului. Copiii tremurau lângă mine, strânși unul în altul, iar eu îmi simțeam inima gata să-mi spargă pieptul. Am privit la ceas: 2:47 dimineața. Afară era februarie, gerul mușca din orice urmă de curaj mi-ar fi rămas. Dar nu mai aveam de ales. Am luat geaca cea groasă, am înfășurat-o pe Ana, iar pe Vlad l-am ridicat în brațe. Am deschis ușa încet, cu teama că orice scârțâit ar putea declanșa o nouă criză de furie.

Am coborât scările blocului aproape pe întuneric, cu pași mici, încercând să nu fac zgomot. În spatele meu, Mihai trântea uși și striga: „Unde crezi că pleci? Nu ai unde să te duci! Nimeni nu te vrea!” Cuvintele lui mi se înfipseră în piele ca niște ace reci. Când am ajuns la parter, am simțit pentru prima dată aerul rece al libertății — sau poate doar al disperării.

Am ieșit în fața blocului și am privit spre cerul negru. Nu aveam unde să merg. Mama era la țară, bolnavă și fără putere să mă ajute. Singura mea speranță era Irina, prietena mea din liceu, cea care mereu mi-a spus că „suntem surori de suflet”. Am format numărul ei cu mâini tremurânde.

— Irina… te rog… sunt cu copiii… Mihai iar a… — vocea mi s-a frânt.

— E târziu, Maria. Nu pot să te primesc acum. Soțul meu doarme, copiii la fel. Nu vreau scandaluri. Îmi pare rău… — vocea ei era rece, străină.

Am rămas cu telefonul la ureche, incapabilă să cred ce aud. Ana a început să plângă încet, iar Vlad m-a strâns mai tare de gât.

— Mami, unde mergem? — a șoptit el.

Nu știam ce să răspund. Am intrat înapoi în scara blocului și m-am așezat pe trepte. Era frig, dar măcar nu eram afară. Am privit în gol minute întregi, încercând să găsesc o soluție. Gândurile îmi fugeau la toate momentele când Mihai fusese bun cu noi, la promisiunile lui de schimbare, la speranța că poate va fi altfel. Dar fiecare vânătaie ascunsă sub mânecile lungi îmi amintea adevărul.

La un moment dat, ușa de la parter s-a deschis și a intrat doamna Stancu, vecina de la trei. M-a privit mirată.

— Maria? Ce faci aici la ora asta cu copiii?

Am ezitat o clipă, apoi am izbucnit în plâns.

— Nu mai pot… Mihai… iar a început… Nu avem unde să mergem…

Doamna Stancu s-a uitat lung la mine, apoi a oftat adânc.

— Hai sus la mine până dimineață. Nu pot să te las aici cu copiii. Dar mâine trebuie să găsești o soluție…

Am urcat încet după ea, simțindu-mă umilită și recunoscătoare în același timp. În garsoniera ei mică mirosea a ceai de tei și a vechi. Copiii s-au culcat pe canapea, iar eu am rămas trează toată noaptea, ascultând liniștea stranie care îmi apăsa sufletul.

Dimineața, doamna Stancu mi-a dat o cană de ceai și un sfat:

— Du-te la centru pentru femei abuzate. Nu e rușine să ceri ajutorul. Și nu te mai întoarce la el!

Am dat din cap fără convingere. Cum să plec? Unde să mă duc? Cum să-mi cresc copiii singură într-un oraș atât de mare și rece?

Am ieșit din nou pe stradă cu copiii de mână. Am mers pe jos până la centrul social indicat de doamna Stancu. Pe drum, Ana m-a întrebat:

— Mami, tati o să vină după noi?

— Nu, iubita mea… Acum suntem în siguranță.

Dar nici eu nu credeam ce spun. În centrul social am găsit alte femei ca mine: cu ochii roșii de plâns, cu copii agățați de fuste, cu povești asemănătoare. Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură.

Au urmat zile grele: hârtii de completat, anchete sociale, discuții cu poliția. Mihai mă suna zilnic și mă implora să mă întorc: „Maria, iartă-mă! Fără tine nu sunt nimic! Copiii au nevoie de tatăl lor!” Dar eu știam că totul e doar un cerc vicios din care trebuie să ies.

Mama a aflat și ea și m-a certat:

— Ce-ai făcut? Cum să-ți lași bărbatul? Toți bărbații mai ridică vocea! Ce-o să zică lumea?

Dar lumea nu era acolo când plângeam noaptea sau când îmi ascundeam vânătăile sub fular.

Irina nu m-a mai sunat niciodată. Prietenia noastră s-a frânt într-o noapte geroasă pe scara blocului.

Au trecut luni până când am reușit să găsesc un loc de muncă part-time ca vânzătoare într-un supermarket. Copiii au început grădinița aproape de centru. Încet-încet am început să respir din nou.

Sunt încă zile când mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva i-am condamnat pe copii la o viață fără tată sau dacă nu cumva am pierdut tot ce conta pentru mine. Dar apoi îi văd zâmbind sincer pentru prima dată după mult timp și știu că am ales libertatea în locul fricii.

Mă uit uneori pe fereastră la luminile Bucureștiului și mă întreb: oare câte femei stau acum pe o scară de bloc cu copiii în brațe și nu știu dacă cineva le va deschide ușa? Oare cât curaj ne trebuie ca să cerem ajutor și câtă bunătate mai există printre noi?