În Miez de Noapte, Nora Mi-a Bătut la Ușă: Secretele Familiei Care Ne-au Despărțit și Ne-au Apropiat

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea Irinei răsuna disperată pe casa scării, în timp ce bătea cu pumnii în ușa mea la ora două noaptea. M-am ridicat buimacă din pat, cu inima bubuindu-mi în piept, și am deschis. În fața mea stătea nora mea, cu ochii umflați de plâns, ținându-i de mână pe Vlad și pe Ana, nepoții mei. Am simțit cum trecutul mă izbește ca un val rece: aceeași disperare o văzusem în ochii mamei mele, cu zeci de ani în urmă, când tata ne lăsase pentru o altă femeie.

— Intră, Irina, intră! — am șoptit, încercând să-mi ascund tremurul vocii. Copiii s-au agățat de mine, iar Irina s-a prăbușit pe canapea, izbucnind în plâns. Am pus ceai la fiert, încercând să-mi adun gândurile. Ce se întâmplase între ea și fiul meu, Radu? De ce ajunsese să fugă de acasă în toiul nopții?

— Maria… nu mai pot trăi cu el. Nu mai pot! — a spus printre sughițuri. — A început să bea din nou. Țipă la copii… la mine… Nu vreau ca Vlad și Ana să crească așa cum am crescut eu.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în a mea. M-am uitat la chipul ei tânăr, obosit, și mi-am amintit de mama: cum stătea nopți întregi lângă sobă, plângând în tăcere după ce tata plecase. Cum încerca să mă protejeze de adevăruri prea grele pentru un copil. Și cum, ani mai târziu, am jurat că eu nu voi lăsa niciodată ca familia mea să se destrame.

— Irina… știu că e greu. Dar trebuie să vorbim cu Radu. Trebuie să-l ajutăm. — vocea mea suna mai sigur decât mă simțeam.

— Nu vreau să-l mai văd! — a izbucnit ea. — L-am rugat de atâtea ori să se oprească. Dar nu vrea să recunoască că are o problemă. Și eu… eu nu mai pot lupta singură.

Am simțit un nod în gât. Îmi iubeam fiul, dar știam că are demonii lui. Îl văzusem schimbându-se după ce-și pierduse slujba la fabrică. Îl văzusem cum se închidea în el, cum refuza să vorbească despre ce simte. Și acum… iată-ne aici, repetând istoria familiei mele.

— Maria? — vocea Irinei era slabă. — Tu cum ai trecut peste? Când te-a lăsat tatăl tău?

Am rămas tăcută o clipă. M-am uitat la ceaiul care fierbea pe aragaz și am simțit lacrimile urcându-mi în ochi.

— N-am trecut niciodată cu adevărat peste… Dar am învățat să merg mai departe pentru mama și pentru mine. Și am jurat că nu voi lăsa ca durerea asta să se repete.

Copiii adormiseră pe canapea, strânși unul în altul. M-am uitat la ei și mi-am dat seama cât de fragili sunt. Cât de ușor se poate rupe ceva ce ai crezut că e veșnic.

A doua zi dimineață, Radu a venit val-vârtej la ușă.

— Unde sunt copiii mei? Unde e Irina? — a strigat el din prag.

— Sunt aici, Radu. Dar trebuie să vorbim — i-am spus, încercând să-mi păstrez calmul.

A intrat nervos, cu ochii roșii și obrajii supți. Irina s-a retras într-un colț al camerei, iar copiii s-au trezit speriați.

— Ce vrei să vorbim? Că m-a părăsit? Că v-ați aliat toate împotriva mea? — a urlat el.

— Nu suntem împotriva ta! — am ridicat vocea pentru prima dată în viața mea. — Dar nu putem să ne prefacem că totul e bine când tu te pierzi pe tine însuți!

Radu s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil de la moartea tatălui meu.

— Nu știu ce să fac… Simt că nu mai am niciun rost… — a spus el printre lacrimi.

Irina s-a apropiat încet și i-a pus mâna pe umăr.

— Radu… nu vreau să te pierd. Dar nu pot să trăiesc cu tine așa. Trebuie să ceri ajutor.

Am stat toți trei acolo, în tăcere, fiecare cu durerile lui. Am simțit cum vechile răni se deschid din nou: abandonul tatălui meu, sacrificiul mamei mele, frica Irinei că va repeta greșelile părinților ei.

În zilele care au urmat, am încercat să fim o familie din nou. L-am convins pe Radu să meargă la consiliere. Irina a rămas la mine cu copiii până când lucrurile s-au mai liniștit. Au fost luni grele: certuri, lacrimi, speranțe spulberate și reconstruite din nimic.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră și Irina strângea masa, m-a privit lung:

— Maria… crezi că putem fi fericiți din nou?

Am zâmbit trist.

— Nu știu dacă fericirea e ceva ce primești sau ceva ce construiești zi de zi… Dar știu că nu vreau să mai fugim unul de altul.

Acum, când mă uit la familia mea — imperfectă, dar vie — mă întreb: oare cât de mult din ceea ce suntem vine din trecutul nostru? Și cât putem schimba dacă avem curajul să ne privim durerile în față?