În miez de noapte, cu copiii de mână: Povestea unei mame care a ales să fugă

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot! — am șoptit, tremurând, în timp ce îmi strângeam copiii la piept, ascunsă în întunericul dormitorului. Era trecut de miezul nopții, iar bătăile lui Sorin răsunau încă în pereți. Fetița mea, Ilinca, plângea încet, încercând să nu-l trezească pe fratele ei mai mic, Rareș. Am știut atunci că nu mai pot rămâne. Că dacă nu plec acum, nu voi mai avea niciodată curajul.

Mi-am îndesat câteva haine într-o geantă veche și am luat actele copiilor. Am ieșit pe vârfuri din apartamentul nostru din cartierul Militari, cu inima bubuindu-mi în piept. Pe scări, am simțit cum fiecare pas mă apropie de o prăpastie necunoscută. Dar nu aveam de ales. Sorin nu era doar un soț violent, ci și un tată care-și descărca frustrările pe orice îi ieșea în cale.

Am sunat la ușa vecinei mele, doamna Stancu. — Vă rog, ajutați-mă! Nu mai pot sta acolo! — am izbucnit în lacrimi. Femeia m-a privit cu milă și m-a lăsat să intru. Am dormit toți trei pe canapeaua ei îngustă, iar dimineața am sunat-o pe sora mea, Mariana.

— Ești nebună? Cum să pleci așa? Unde te duci cu copiii? — vocea Marianei era tăioasă, plină de reproș.

— Nu mai puteam rămâne… Sorin… — am încercat să explic, dar ea m-a întrerupt.

— Toți bărbații mai ridică tonul! Ce vrei să faci acum? Să cerșești pe la uși?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Familia mea nu mă credea. Mama mi-a spus că „trebuie să rabzi pentru copii”, că „nu e bine să crești copiii fără tată”. Nimeni nu voia să audă adevărul: că uneori răbdarea ucide sufletul.

Am stat două săptămâni la doamna Stancu, apoi am găsit un adăpost pentru mame abuzate. Era frig și miros de mucegai, dar acolo nimeni nu țipa la noi. Copiii au început să doarmă liniștiți. Eu însă nu puteam închide ochii; mă gândeam la viitorul nostru și la cât de greu va fi.

Am început să caut de lucru. La început am spălat scări în blocuri, apoi am găsit un post de femeie de serviciu la o școală din cartier. Salariul era mic, dar era primul meu ban câștigat fără frică. În fiecare dimineață mă trezeam înaintea tuturor și mergeam pe jos până la școală, lăsându-i pe copii la grădinița socială din apropiere.

Într-o zi, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, tati o să ne găsească?

Mi s-a rupt sufletul. Nu știam ce să-i spun. Sorin mă suna uneori și mă amenința că mă va aduce înapoi „cu forța”. Am obținut un ordin de restricție cu greu; polițistul de la secție mi-a spus că „poate exagerez”, că „poate se schimbă dacă îi dai o șansă”.

Singurătatea era cel mai greu de dus. Seara, când copiii adormeau, stăteam pe marginea patului și plângeam în tăcere. Mă simțeam vinovată că le-am luat tatăl, că nu le pot oferi nimic altceva decât o cameră rece și o mamă obosită.

Mariana nu m-a mai sunat luni întregi. Mama îmi trimitea mesaje scurte: „Sper că ești bine”, dar niciodată nu întreba dacă am nevoie de ceva. Prietenele vechi au dispărut una câte una; nimeni nu voia să fie asociat cu „femeia care și-a părăsit bărbatul”.

Într-o zi, directoarea școlii unde lucram m-a chemat la ea.

— Irina, știu prin ce treci… Dacă ai nevoie de ajutor cu copiii sau cu ceva bani, spune-mi.

Am izbucnit în plâns. Era prima dată când cineva mă vedea cu adevărat. Mi-a dat câteva haine pentru copii și mi-a spus că pot veni cu Ilinca și Rareș la școală după program.

Încet-încet, viața a început să capete sens. Copiii au crescut; Ilinca a luat premiul întâi la școală, Rareș a început să râdă din nou. Am reușit să ne mutăm într-o garsonieră micuță, dar era a noastră. Seara le citeam povești și le promiteam că totul va fi bine.

Au trecut ani până când familia mea a început să mă accepte din nou. Mariana a divorțat și ea între timp; atunci a venit la mine plângând și mi-a spus: — Acum te înțeleg… Îmi pare rău că nu te-am crezut.

Mama a venit într-o zi cu o pungă de mere și a stat pe marginea patului meu:

— Poate n-am fost cea mai bună mamă… Dar tu ai fost o mamă curajoasă.

Nu știu dacă am iertat-o vreodată cu adevărat. Dar am învățat că uneori trebuie să fii propriul tău sprijin când toți ceilalți te lasă la greu.

Astăzi mă uit la copiii mei și știu că am făcut ce trebuia. Dar mă întreb: oare câte femei rămân captive din cauza fricii sau a rușinii? Oare fiecare dintre noi are puterea să fugă într-o noapte rece și să înceapă totul de la zero?