În holul rece, cu doi copii: Noaptea care mi-a schimbat viața

— Nu mai plânge, Ana, te rog… o să găsim noi unde să mergem, i-am șoptit fiicei mele, strângând-o la piept în timp ce Radu, fratele ei mai mic, se agăța de fusta mea cu degetele-i reci. Holul blocului mirosea a var vechi și a teamă. Era trecut de miezul nopții, iar pașii noștri răsunau ca niște bătăi de inimă speriată pe gresia murdară. În spatele ușii de la parter, știam că soțul meu, Marius, încă mă caută. Îi simțeam vocea în cap, amenințările lui ca niște cuie ruginite: „Dacă pleci, nu mai ai unde să te întorci! Nimeni nu te vrea!”

Am fugit în grabă, cu două genți și copiii adormiți pe jumătate. Nu am avut timp să iau decât actele și câteva haine. Am sunat la Irina, cea mai bună prietenă a mea din liceu. „Nu pot… soțul meu nu vrea probleme. Îmi pare rău, Livia.” Vocea ei era stinsă, ca și cum ar fi vorbit cu cineva străin. Am încercat la sora mea, Laura. „Nu pot să mă bag între voi. E bărbatul tău, trebuie să vă descurcați.”

M-am prăbușit pe treptele reci, cu copiii lângă mine. Ana tremura și încerca să-și ascundă lacrimile. Radu mă privea cu ochii mari, întrebători. „Mami, unde dormim?”

Nu știam ce să-i răspund. În mintea mea se derulau anii de coșmar: țipetele lui Marius, palmele grele, privirile pline de ură. Încercasem de atâtea ori să plec, dar mereu mă întorceam pentru copii. De data asta nu mai puteam. Ana avea vânătăi pe brațe, iar Radu se speria la orice zgomot mai puternic.

Am sunat la adăpostul pentru femei abuzate din oraș. „Nu avem locuri disponibile acum. Încercați mâine dimineață.” Vocea rece a femeii din telefon m-a făcut să simt că nu exist.

Am ieșit în stradă cu copiii de mână. Era frig și orașul părea ostil. Mașinile treceau nepăsătoare, iar oamenii își grăbeau pașii fără să ne observe. Am mers spre parcul din apropiere și ne-am așezat pe o bancă sub un felinar pâlpâind. Ana s-a ghemuit lângă mine, iar Radu a adormit cu capul pe genunchii mei.

În acea liniște apăsătoare, am început să mă gândesc la viața mea. Cum am ajuns aici? O fată veselă dintr-un sat mic din Moldova, venită la oraș cu vise mari. L-am cunoscut pe Marius la facultate – părea blând și atent. După nuntă s-a schimbat totul: gelozie, control, apoi violență. La început am crezut că e vina mea. Că dacă aș fi mai bună, dacă aș tăcea mai mult… Dar nu era vina mea.

Când Ana a început să se teamă de propriul tată și Radu s-a ascuns sub masă la fiecare ceartă, am știut că trebuie să fug. Dar unde? Prietenii mei s-au evaporat când au auzit cuvântul „abuz”. Familia mea mi-a spus să rabd pentru copii.

— Mami… mi-e frig… a murmurat Ana.

I-am pus geaca mea pe umeri și am încercat să o încălzesc cu brațele mele slabe. Am privit cerul negru și m-am rugat în gând: „Doamne, dă-mi putere!”

La un moment dat, o bătrână s-a apropiat de noi. Avea un coș cu pâine și ochi blânzi.

— Ce faceți aici la ora asta? Nu e loc pentru copii pe stradă noaptea…

I-am povestit totul printre lacrimi. Femeia m-a privit lung și mi-a spus:

— Hai la mine până mâine dimineață. Nu pot să vă las aici.

Am mers la ea acasă – un apartament micuț, dar cald. Ne-a dat ceai și ne-a lăsat să dormim pe canapea.

Dimineața am sunat din nou la adăpost și de data asta am găsit un loc pentru câteva zile. Bătrâna ne-a ajutat cu bani de autobuz și ne-a îmbrățișat când am plecat.

În adăpost am întâlnit alte femei ca mine: Maria, care fugise cu trei copii; Elena, care nu mai avea pe nimeni; Simona, care încă se temea să vorbească despre ce i s-a întâmplat. Ne-am sprijinit una pe alta cum am putut.

Au urmat luni grele: procese cu Marius pentru custodie, priviri acuzatoare din partea vecinilor („De ce nu te-ai gândit la copii?”), nopți nedormite și grija zilei de mâine. Dar Ana a început să zâmbească din nou, iar Radu a desenat o casă cu trei oameni fericiți.

Am găsit un loc de muncă la o brutărie și am reușit să închiriez o garsonieră mică. Viața nu e ușoară – salariul abia ne ajunge pentru chirie și mâncare – dar suntem liberi.

Uneori mă întreb dacă orașul ăsta va învăța vreodată să vadă durerea din spatele ușilor închise sau dacă va continua să întoarcă privirea.

Oare câte mame ca mine mai stau încă pe o bancă în parc, așteptând ca cineva să le întindă o mână? Dacă ai vedea o femeie cu doi copii în frigul nopții, ai trece mai departe sau ai opri să întrebi ce s-a întâmplat?