În fiecare zi gătesc pentru Mihai: Când va fi de ajuns?

— Zina, iar ai făcut ciorbă de ieri? Nu mai pot cu mâncarea asta reîncălzită, ți-am spus de atâtea ori!
Vocea lui Mihai răsună în bucătăria mică, plină de aburi și mirosuri amestecate. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și reci, și simt cum un nod mi se pune în gât. E a treia oară săptămâna asta când aud același reproș. Îmi vine să țip, să arunc farfuria pe jos, dar mă abțin. Inspir adânc și încerc să-i răspund calm:
— Mihai, am venit de la serviciu acum o oră. Nu am avut timp să gătesc altceva. E bună ciorba, am pus verdeață proaspătă…
El oftează, se așază la masă și împinge farfuria deoparte, fără să se uite la mine. Mă simt invizibilă, ca și cum tot ce fac nu contează. Mă uit la ceas: 19:30. De la 6 dimineața sunt pe picioare. Am pregătit omletă cu brânză și roșii la micul dejun, am făcut pachet pentru el, am alergat la autobuz, am stat opt ore la birou, apoi am trecut pe la piață să iau legume proaspete. Și totuși, nu e de ajuns.

În fiecare zi, aceeași poveste. Mă trezesc înaintea tuturor, cu ochii încă lipiți de somn, și mă strecor în bucătărie să nu-l trezesc pe Mihai. Îi place să găsească masa pusă, cafeaua fierbinte, totul proaspăt. Dacă întârzii, dacă nu e totul perfect, se supără. Nu ridică vocea, dar privirea lui spune totul. Mă simt ca o slujnică în propria casă.

La serviciu, colegele mă întreabă mereu de ce par obosită. Nu le spun adevărul. Le zâmbesc și dau vina pe vreme, pe stres, pe orice altceva. Nu pot să le spun că acasă mă așteaptă un alt job, unul fără pauză, fără apreciere. Mama mă sună uneori și mă întreabă dacă Mihai mă ajută prin casă. Îi spun că da, deși nu e adevărat. Nu vreau să o îngrijorez. Ea a crescut cu ideea că femeia trebuie să se sacrifice pentru familie. „Așa e la noi, Zina, așa am făcut și eu cu tata tău.”

Dar eu nu mai pot. În fiecare seară, când mă așez în pat lângă Mihai, simt că mă scufund într-o mare de oboseală și nemulțumire. El adoarme repede, liniștit, iar eu rămân cu gândurile mele. Mă întreb dacă toate femeile trec prin asta. Dacă toate simt că nu sunt niciodată destul.

Într-o seară, după o zi infernală la birou, am ajuns acasă și am găsit chiuveta plină de vase murdare. Mihai era pe canapea, cu telefonul în mână. M-a privit scurt, apoi și-a reluat scroll-ul pe Facebook. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am început să strâng vasele cu gesturi repezite, zgomotoase. El a ridicat ochii, deranjat:
— Ce-ai pățit, Zina? Faci gălăgie de parcă ai vrea să spargi totul!
— Poate chiar asta vreau, Mihai! Poate vreau să sparg totul, să plec, să nu mai gătesc niciodată!
A rămas uimit, nu mă mai văzuse niciodată așa. S-a ridicat încet și a venit spre mine.
— Ce-i cu tine? De ce te porți așa?
— Pentru că nu mai pot! Pentru că nu contează ce fac, niciodată nu e de ajuns! Pentru că nu vezi cât mă chinui!
A tăcut. Pentru prima dată, a tăcut cu adevărat. S-a uitat la mine lung, apoi a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, cu mâinile tremurânde.

A doua zi, Mihai a venit acasă cu o pungă de la supermarket. A pus-o pe masă și a spus:
— Am luat pizza. Azi gătesc eu.
Nu știam dacă să râd sau să plâng. A pus pizza în cuptor, a pus masa, a turnat două pahare de vin. Am mâncat în liniște, fără să ne privim. După cină, a strâns el masa. M-am simțit ciudat, de parcă nu eram în casa mea. Seara, când ne-am băgat în pat, Mihai a spus încet:
— Poate ar trebui să mai comandăm și noi din când în când. Să nu mai gătești mereu…
Am dat din cap, fără să spun nimic. Nu știam dacă să sper sau să mă tem că totul va reveni la fel ca înainte.

Zilele au trecut, iar Mihai a început să comenteze mai puțin. Uneori, își încălzește singur mâncarea. Alteori, mă întreabă dacă vreau să ieșim la o terasă. Dar eu nu mai simt bucurie. Parcă s-a rupt ceva între noi. Mă uit la el și văd un străin. Mă uit la mine și nu mă mai recunosc. Unde e fata care visa la o familie fericită, la serile liniștite în doi?

Într-o duminică, am mers la mama. Am găsit-o în grădină, culegând roșii. M-am așezat lângă ea și am început să plâng. Ea m-a luat în brațe, fără să întrebe nimic. Am stat așa mult timp, apoi i-am spus totul. Despre oboseală, despre Mihai, despre cum nu mă mai simt iubită.
— Zina, tu trebuie să fii fericită. Nu ești datoare nimănui cu viața ta. Nici măcar lui Mihai. Dacă nu te simți bine, schimbă ceva. Nu te sacrifica degeaba, fata mea.
Am simțit că mi se ia o piatră de pe inimă. Poate că nu e prea târziu să mă regăsesc. Poate că merit mai mult decât să fiu bucătăreasa casei.

În seara aceea, când am ajuns acasă, Mihai era la televizor. M-am așezat lângă el și i-am spus:
— Mihai, vreau să vorbim. Nu mai pot să trăiesc așa. Vreau să fim parteneri, nu să mă simt ca o servitoare. Dacă nu poți să mă respecți și să mă ajuți, nu mai are rost să continuăm.
A rămas tăcut, apoi a spus încet:
— N-am știut că te simți așa. O să încerc să fiu mai atent. Dar și tu… ai putea să-mi spui când nu mai poți.
— Ți-am spus, Mihai. De atâtea ori. Dar n-ai vrut să auzi.

Nu știu ce va fi de acum înainte. Poate că Mihai se va schimba. Poate că nu. Dar știu că eu nu mai vreau să trăiesc în umbră, să mă pierd pe mine pentru liniștea altuia. Viața mea contează. Și merit să fiu fericită.

Oare câte femei mai trăiesc așa, în tăcere, cu sufletul frânt? Oare când vom învăța să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?