În curtea școlii, sub privirile tuturor: Lupta pentru demnitatea fiului meu

— Nu mai vreau să merg la școală! a urlat Radu, cu ochii plini de lacrimi, trântind ghiozdanul pe holul apartamentului nostru din cartierul Titan. Era o marți dimineață, iar eu, Vlad, mă pregăteam să plec la serviciu. Am rămas împietrit în ușă, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge stomacul. Soția mea, Ioana, a ieșit din bucătărie, ștergându-și mâinile de șorț.

— Ce s-a întâmplat, puiule? a întrebat ea cu voce tremurată.

Radu nu a răspuns. S-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote. M-am apropiat încet și am încercat să-l iau în brațe, dar s-a tras înapoi. Am simțit atunci că ceva grav s-a întâmplat. Nu era prima dată când îl vedeam trist după școală, dar niciodată nu fusese atât de răvășit.

— Vlad, trebuie să facem ceva! mi-a șoptit Ioana mai târziu, după ce l-am convins pe Radu să ne povestească. Cu voce stinsă, băiatul nostru ne-a spus cum, în pauza mare, colegii lui — în frunte cu Sorin și Alin — l-au împins în mijlocul curții și au început să-l strige „prostul clasei”. Unul dintre ei i-a smuls ghiozdanul și l-a aruncat într-o baltă. Toți râdeau. Chiar și câțiva profesori au trecut pe lângă ei fără să intervină.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Cum e posibil ca nimeni să nu facă nimic? Cum e posibil ca un copil să fie umilit sub ochii tuturor și adulții să întoarcă privirea?

A doua zi am mers la școală. Am intrat direct în cancelarie, unde doamna dirigintă, doamna Popescu, își bea cafeaua cu alți profesori.

— Bună ziua. Sunt Vlad Dumitrescu, tatăl lui Radu. Vreau să discutăm despre ce s-a întâmplat ieri în curte.

Doamna Popescu a ridicat din sprâncene și a oftat.

— Domnule Dumitrescu, copiii sunt copii. Se mai tachinează între ei…

— Nu e tachinare! E umilință! Copilul meu nu mai vrea să vină la școală! am ridicat vocea fără să-mi dau seama.

— O să discut cu clasa… Dar știți cum sunt copiii din ziua de azi. E greu să-i controlezi pe toți.

Am ieșit din cancelarie cu un gust amar. Pe holuri, copiii alergau și râdeau. M-am uitat la fețele lor — unii păreau fericiți, alții triști sau speriați. M-am întrebat câți dintre ei trec prin ce trece Radu și nimeni nu vede.

Acasă, Ioana încerca să-l convingă pe Radu că totul va fi bine. Dar el se închidea tot mai mult în el. Nu mai voia să iasă afară, nu mai vorbea cu prietenii lui din bloc. Într-o seară l-am găsit stând pe întuneric în cameră, privind pe fereastră.

— Tati, de ce nu mă place nimeni? Ce am făcut greșit?

M-am așezat lângă el și am simțit că mă sufoc de neputință.

— Nu ai făcut nimic greșit, puiule. Uneori oamenii pot fi răi fără motiv. Dar eu sunt aici pentru tine. Și nu o să las lucrurile așa.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu părinții celorlalți copii. Unii m-au ascultat cu empatie, alții au dat din umeri sau chiar au spus că „Radu e prea sensibil”. Am simțit că mă lupt cu un zid de indiferență.

Am scris o scrisoare către conducerea școlii. Am cerut o întâlnire cu directorul, domnul Ionescu. La întâlnire au venit și alți părinți — unii aveau propriile lor povești despre copii umiliți sau agresați.

— Domnule Dumitrescu, facem tot ce putem… Avem consilier școlar, avem reguli… Dar știți cum e: copiii trebuie să învețe să se descurce singuri.

— Nu! am izbucnit eu. Copiii trebuie protejați! Dacă nu-i ajutăm noi acum, cine o va face?

Discuția s-a terminat fără nicio soluție clară. Am plecat acasă mai furios ca niciodată. În noaptea aceea nu am putut dormi. M-am gândit la copilăria mea — la bătaia primită de la colegi pentru că purtam ochelari și la felul în care tata mi-a spus „fii bărbat!”. Atunci am jurat că eu nu voi lăsa niciodată copilul meu singur.

Am început să caut ajutor pe internet. Am găsit grupuri de părinți care treceau prin aceleași probleme. Am vorbit cu psihologi și am aflat cât de grav poate fi bullying-ul asupra unui copil — depresie, anxietate, chiar gânduri negre.

Împreună cu Ioana am decis să-l ducem pe Radu la consiliere psihologică. Primele ședințe au fost grele — băiatul nostru abia vorbea. Dar încet-încet a început să se deschidă. A început să deseneze din nou, să zâmbească timid când îi citeam povești seara.

Într-o zi m-a întrebat:

— Tati, crezi că o să fiu vreodată ca ceilalți copii?

L-am strâns tare în brațe.

— Tu ești unic și asta te face special. Nu trebuie să fii ca ceilalți ca să fii iubit.

Au trecut luni de zile până când Radu a avut curajul să se întoarcă la școală fără teamă. Între timp am continuat lupta mea cu sistemul — am scris articole pe bloguri, am participat la emisiuni locale despre bullying, am organizat întâlniri între părinți și profesori.

Unii m-au acuzat că exagerez sau că „fac valuri”. Dar nu m-am oprit. Pentru fiecare copil ca Radu care suferă în tăcere merită să luptăm.

Astăzi Radu e mai puternic. Are câțiva prieteni noi și a început chiar să-i apere pe cei mai mici când îi vede necăjiți în curtea școlii.

Dar rana rămâne — atât pentru el, cât și pentru mine. Și mă întreb mereu: câți copii ca Radu mai trebuie să sufere până când adulții vor deschide ochii? Cât valorează demnitatea unui copil într-o lume care preferă să tacă?