Împrumutul care mi-a schimbat familia: Povestea unei decizii regretate

— Nu mai am de unde, Vlad! Nu mai am! a țipat socrul meu, domnul Ilie, trântind ușa bucătăriei de perete. M-am oprit din mestecat cafeaua, cu mâna tremurândă pe linguriță. Era pentru a treia oară în acea săptămână când încercam să discutăm despre bani. Simțeam cum fiecare cuvânt rostit între noi era ca un cui bătut în sicriul relației noastre.

Totul a început într-o seară rece de februarie, când am ajuns acasă cu ochii roșii de la serviciu. Soția mea, Ioana, mă aștepta pe canapea, cu fetița noastră, Mara, dormind în brațe. — Vlad, trebuie să vorbim. Factura la gaz e dublă față de luna trecută și nu mai avem bani pentru grădinița Marei. Am simțit cum mă sufoc. Salariul meu de profesor suplinitor nu mai acoperea nici măcar strictul necesar, iar Ioana abia găsise un job part-time la o florărie.

— Poate… poate ar trebui să vorbesc cu tata, a spus ea cu voce stinsă. Am ezitat. Știam că domnul Ilie nu mă vedea niciodată ca pe un bărbat destul de bun pentru fiica lui. Dar disperarea m-a împins să accept.

A doua zi, am mers la ei acasă. Socrul meu m-a privit lung peste ochelari, fără să spună nimic când i-am explicat situația. — Cât vrei? a întrebat sec. — Două mii de lei… doar până la salariu, am bâiguit eu. A scos banii dintr-un sertar și mi i-a întins fără să mă privească. — Să nu uiți că nu-mi place să fiu datorat, Vlad.

La început am crezut că totul va fi bine. Am plătit facturile, Mara a mers liniștită la grădiniță, iar Ioana părea mai relaxată. Dar liniștea a durat puțin. Domnul Ilie a început să facă remarci tăioase la fiecare masă în familie: — Unii oameni știu să-și gestioneze banii, alții doar cerșesc. M-am simțit umilit, dar am tăcut pentru liniștea Ioanei.

După două luni, încă nu reușisem să-i returnez banii. Cheltuielile ne copleșeau, iar salariile noastre abia acopereau strictul necesar. Într-o seară, la o aniversare de familie, domnul Ilie a ridicat paharul și a spus: — Să bem pentru cei care știu să se descurce singuri! Toți au râs, dar eu am simțit cum mi se strânge stomacul.

Ioana a observat schimbarea. — De ce nu-i dai banii înapoi? mă întreba tot mai des. — De unde să-i scot? Nu vezi că abia avem pentru noi? îi răspundeam eu, frustrat. Certurile au început să devină tot mai dese. Mara plângea când ne vedea ridicând tonul.

Într-o zi, am găsit-o pe Ioana plângând în baie. — Nu mai suport! Tata te urăște, tu ești mereu nervos… Nu mai suntem o familie! Am încercat s-o iau în brațe, dar m-a respins.

Am început să evit vizitele la socri. Domnul Ilie mă privea cu dispreț ori de câte ori ne întâlneam. La un moment dat, mi-a spus direct: — Dacă nu poți avea grijă de familia ta, poate ar trebui să-i lași pe alții s-o facă! Am simțit că mă lovește un pumn în piept.

Am încercat să găsesc soluții: am dat meditații copiilor din cartier, am vândut bicicleta veche pe OLX, dar tot nu reușeam să strâng suma întreagă. Într-o seară, Ioana mi-a spus că vrea să plece la mama ei câteva zile cu Mara. — Poate ne prinde bine o pauză…

Am rămas singur în apartamentul nostru mic și rece. M-am uitat la poza de familie de pe raft și am izbucnit în plâns. Mă simțeam inutil și vinovat pentru tot ce se întâmplase.

După o săptămână, Ioana s-a întors acasă cu Mara. Era distantă și rece. — Tata zice că dacă nu poți plăti datoria până la sfârșitul lunii, va veni el să-și ia banii… cum știe el mai bine. Am simțit un fior rece pe șira spinării.

În disperare, am împrumutat bani de la un coleg de la școală și am reușit să-i returnez suma socrului meu. Când i-am dat banii, nici măcar nu s-a uitat la mine. — Să fie ultima dată când vii la mine pentru bani! a spus și a trântit ușa în urma mea.

Dar răul fusese deja făcut. Relația mea cu Ioana era plină de tăceri apăsătoare și reproșuri nerostite. Mara părea mereu tristă și retrasă.

Acum stau singur în bucătărie și mă întreb: oare merită vreodată să ceri ajutorul familiei dacă prețul e liniștea sufletească? Ce ai face tu dacă ai fi în locul meu?