Iluzia Fericirii: Povestea Victoriei după Doisprezece Ani de Căsnicie

— Nu pot să cred, Robert! Cum ai putut să-mi faci asta? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Era o seară obișnuită de joi, iar mirosul de ciorbă de perișoare plutea încă în bucătărie. Maria, fetița noastră de zece ani, se juca în camera ei, neatinsă de furtuna care tocmai se abătuse asupra casei noastre.

Robert stătea în pragul ușii, cu ochii în pământ. Nu mai era bărbatul sigur pe el, care venea mereu acasă la timp și îmi aducea flori fără motiv. Acum, tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt. Am simțit cum tot ce construisem împreună se prăbușește peste mine, ca un castel de nisip lovit de valuri.

— Victoria, nu am vrut să te rănesc… a șoptit el, dar vocea îi era stinsă, lipsită de orice scuză reală.

M-am așezat pe marginea patului, cu telefonul în mână. Mesajele erau acolo, negre pe alb: „Mi-e dor de tine”, „Când vii la mine?” Nu era nevoie de explicații. Am simțit cum mi se strânge inima și cum fiecare clipă din ultimii ani devine suspectă. Oare când a început totul? Oare când am încetat să mai fiu eu suficientă?

Am privit înapoi la anii petrecuți împreună. Ne-am cunoscut la facultate, la București. El era băiatul serios din Bacău, eu fata visătoare din Pitești. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică, dar plină de râsete și planuri. Apoi a venit Maria, lumina ochilor noștri. Totul părea perfect. Sau cel puțin așa credeam eu.

— De ce ai rămas cu mine dacă nu mă mai iubeai? am întrebat printre lacrimi.

Robert a ridicat din umeri, evitându-mi privirea.

— Pentru Maria… și pentru că nu am avut curajul să stric totul. Am crezut că pot să… gestionez situația.

Gestionez situația? Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Pentru el era doar o situație, pentru mine era viața mea întreagă. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Blocurile gri din cartierul nostru din Militari păreau mai reci ca niciodată.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un vis urât. Robert venea acasă la fel ca înainte, dar între noi era un zid invizibil. Maria simțea tensiunea și mă întreba mereu:

— Mami, tu și tati vă certați?

Îi zâmbeam forțat și îi spuneam că suntem doar obosiți. Dar copiii simt totul. Într-o seară, a venit la mine în pat și m-a întrebat:

— Mami, tu plângi noaptea?

Am strâns-o la piept și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraz. Nu știam ce să-i spun. Cum să-i explic unui copil că lumea ei perfectă nu mai există?

Mama mea a venit într-o zi să mă vadă. A simțit imediat că ceva nu e în regulă.

— Victoria, ce s-a întâmplat? Ești palidă ca varul.

I-am spus totul printre suspine. Ea a oftat adânc și m-a luat în brațe.

— Draga mea, bărbații greșesc uneori… Dar tu trebuie să te gândești la tine și la Maria. Nu poți trăi toată viața cu inima frântă.

Dar cum să plec? Cum să-mi iau copilul și să o rup cu tot ce am construit? Prietenele mele îmi spuneau să fiu puternică, să nu-l iert. Dar fiecare sfat părea gol când ajungeam acasă și vedeam jucăriile Mariei împrăștiate prin sufragerie sau poza noastră de familie pe perete.

Într-o zi, am găsit curajul să vorbesc cu Robert deschis.

— Robert, nu putem continua așa. Maria merită mai mult decât doi părinți care se prefac.

El a dat din cap încet.

— Știu… Dar nu vreau să o rănesc.

— O rănim deja! am izbucnit eu. O mințim în fiecare zi!

Am decis să mergem la un consilier de familie. Prima ședință a fost un eșec total. Robert era distant, eu plângeam continuu. Consilierul ne-a spus că trebuie să fim sinceri cu noi înșine înainte de a fi sinceri unul cu celălalt.

Seara aceea am stat singură pe balcon până târziu. Am privit luminile orașului și m-am întrebat unde am greșit. Poate că m-am pierdut pe mine în rolul de mamă și soție. Poate că nu am mai fost atentă la semnele mici: telefoane date pe furiș, serile când spunea că are ședințe târzii la birou…

Într-o duminică dimineață, Maria a venit la noi în pat cu un desen: trei oameni ținându-se de mână sub un curcubeu.

— Vreau să fim fericiți ca aici! a spus ea cu ochii mari.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Pentru ea trebuia să găsesc puterea să merg mai departe, chiar dacă asta însemna să o cresc singură.

După luni de încercări și discuții interminabile, am decis împreună să ne despărțim civilizat. Robert s-a mutat într-un apartament aproape de noi ca să poată fi prezent în viața Mariei. Relația noastră s-a transformat într-un parteneriat rece, dar corect pentru copilul nostru.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă doare când văd familii fericite prin parc sau când Maria mă întreabă dacă tati va veni la serbare. Dar am învățat să mă pun pe mine pe primul loc și să nu mă mai pierd în iluzii.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câte dintre noi aleg să tacă doar pentru a păstra aparențele? Merită oare fericirea sacrificată pentru o iluzie?