Granița Invizibilă: Eu, Soacra Mea și Lupta Pentru Propriul Meu Spațiu

— Nu pune sare peste ciorbă, Maria, că-i destul de sărată! vocea doamnei Viorica răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mâna îmi rămâne suspendată deasupra oalei, cu lingura plină. Mă uit la ea, la sprâncenele ridicate și la privirea care nu acceptă replică. E a treia oară săptămâna asta când mă corectează în propria mea casă.

Îmi mușc buza și încerc să zâmbesc. — Mulțumesc, mama Vio, ai dreptate, spun, dar în mine fierbe o revoltă mocnită. De când a venit să stea cu noi „să ne ajute cu copilul”, simt că nu mai am aer. Nu mai e casa mea, nu mai sunt regulile mele. Totul e despre cum face ea lucrurile: cum se spală vasele, cum se calcă hainele, cum se leagănă copilul.

Rareș, soțul meu, mă privește cu ochii lui blânzi, dar evită să intervină. — Las-o pe mama, Maria, vrea doar să ne ajute. Știu că îi e greu să stea singură la țară după ce a murit tata. Și eu știu. Dar nu pot să nu mă întreb: cât din viața mea trebuie să sacrific pentru ca ea să nu fie singură?

Seara, când adorm lângă Rareș, îi șoptesc: — Nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu. El oftează și mă strânge în brațe. — O să găsim o soluție, promit.

Dar zilele trec și nimic nu se schimbă. Ba chiar devine mai rău. Într-o dimineață, o găsesc pe Viorica în camera copilului, răscolind prin dulapuri. — Caut haine mai groase pentru David. E frig azi! spune fără să ridice privirea. Îmi vine să țip: „E copilul meu! Lasă-mă să decid eu!” Dar mă abțin. Mă simt mică și neputincioasă.

La prânz, când încerc să-l hrănesc pe David cu piure de legume, Viorica oftează teatral: — Pe vremea mea nu-i dădeam copilului atâtea prostii! O supă clară era de ajuns! Rareș tace. Eu simt că mă sufoc.

Într-o seară, după ce David adoarme, mă prăbușesc pe canapea și plâng în hohote. Rareș vine lângă mine. — Nu vreau să aleg între tine și mama… Dar nici eu nu mai pot așa! îi spun printre lacrimi.

A doua zi dimineață, îmi fac curaj și îi spun Vioricăi: — Mama Vio, am nevoie de spațiu. Simt că nu mai pot respira în propria mea casă. Se uită la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă. — Eu doar încercam să vă ajut…

— Știu, dar ajutorul tău mă sufocă. Am nevoie să fiu mamă în felul meu.

Se lasă o tăcere grea. Rareș ne privește neputincios. În cele din urmă, Viorica oftează: — Poate ar trebui să mă întorc la țară…

— Nu vreau să fii singură… Dar nici nu pot trăi așa.

În următoarele zile, atmosfera e apăsătoare. Viorica își face bagajele încet, cu gesturi dramatice. David plânge după ea când pleacă. Rareș e abătut.

Casa e din nou liniștită, dar liniștea asta doare. Mă simt vinovată că am alungat-o pe femeia care a crescut bărbatul pe care îl iubesc. Dar simt și o ușurare imensă: pot respira din nou.

Seara, stau pe balcon cu o cană de ceai și mă gândesc: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul meu la fericire? Oare am făcut bine? Sau am fost egoistă?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin asta: granița invizibilă dintre ajutor și invazie, dintre iubire și sufocare. Cum ați procedat voi? Unde v-ați tras linia?